in Metropolis, unteatru

10 (zece)

Text publicat initial de LiterNet

„- De ce de 9? De ce nu de 10?
– Pentru ca 10 nu prea e pentru oameni, pentru lumea asta”

Uitati! Uitati tot ce stiti! Despre poezie, despre teatru, despre lumini, despre muzici, despre decor, despre miscare, despre sincronizare, despre singuratate, despre intalnire. Macar pentru o vreme. Pentru un ceas, de pilda. Si un sfert. De ceas.

Nu, nu s-au abrogat cu toatele. Toate stiintele si cunostintele despre cele mai sus pomenite. Doar ca, uneori, ele se cuvin pierdute pentru a fi regasite. Si pentru a face loc altora noi. Pentru primenire, pentru improspatare, pentru a urca o treapta.

Parte din templele japoneze sunt daramate si reconstruite la fiecare 30 de ani. La fiecare 30 (40? 50? cine stie exact?) de spectacole de teatru privite, uit tot ce stiam si invat sa re-invat.

Poezie pe scena? Gellu Naum? 75 de minute? Daca vi se pare suprarelist faptul ca public din cel mai divers, in loc sa rupa usile de plictis dupa 2-3 scene, uita si sa respire si priveste confiscat intreaga intamplare, atunci merita sa vedeti „N(AUM)”.

Daca, satui de lipsa de grija si imaginatie cu care marea majoritate a regizorilor romani trateaza chestiunea iluminarii scenei, ati avut o revelatia in fata spectacolelor clujene ale lui Andrei Serban, atunci e vremea pentru „N(AUM”. Reflectoarele decupeaza spatii minuscule, lumineaza adancuri de nepatruns, acompaniaza mari, subliniaza lacrimi. De la mic la mare, de la intim la universal, de la inger la zbor, de la sexual la poetic, toate sunt potentate de suvoaie de fotoni ce imbraca si descopera. Langa Oana Pellea si Cristina Casian, luminile (realizate de Stefan Vasilescu) formeaza un al treilea personaj.

Iar fumul, fumul acela banal de scena, folosit si ras-folosit in versiuni si ipostaze care mai de care mai kitschos-conventionale, capata, in „N(AUM)”, rol de trup al norilor, al apei, al poeziei. E la limita iluzionismului felul in care aburul nascut de tunuri pitulate in cutele scenei deseneaza in aer elemente de decor imposibil de cuprins in cuvinte.

Tot in aer danseaza mare parte din decorul gandit de Vladimir Turturica, evocand varste demult apuse, lumi demult vizitate si intamplari demult visate. Si cu toatele, lumina, fum, decor, completandu-se si pulsand in acelasi ritm, ni se prezinta ca un tot ce mai ca n-are nevoie de cuvinte, spectacol in spectacol, poezie despre poezie.

Dar cuvintele exista si ele, din abundenta si din felurite scrieri ale „N(AUM)-ului, vorbite de o Oana Pellea care aproape ca respira in ritmul lor, atat de tulburatoare suprapunerea intre actor, personaj, text, duh! Alaturi de ea, in scene cand sincronizarea miscarii scenice frizeaza neverosimilul, vorbeste, danseaza si ingereste, in rol sub nici o forma secundar, Cristina Casian. Actorie, vrajitorie, o palarie, a doua palarie.

Veghind asupra tuturor, facand, in fine, pasul in sus (cati ani trecut de la „Cui i-e frica de Virgina Woolf?”?), Mariana Camarasan facand din regie un exercitiu de magie. Si pentru ca orice exercitiu se cuvine evaluat, mana care a scris toate acestea va aseza la final concluzia:

„- De ce de 9? De ce nu de 10?
– Pentru ca 10 nu prea e pentru oameni, pentru lumea asta
Dupa o vreme de neasteptata fericire, zambindu-i multumita:
– Vezi? Asta e 10!”

Spectacol UNTEATRU gazduit de Teatrul Metropolis
„N(AUM)”
Texte de Gellu Naum
Regie: Mariana Camarasan
Scenografie: Vladimir Turturica
Lumini: Stefan Vasilescu
Actori: Oana Pellea, Cristina Casian

Write a Comment

Comment

Webmentions

  • The limit is the sky | Daily Acting

    […] echipa, familia din „N(aum)”, plus Gleznea si Halic. Tot la Metropolis, dar in noua sala Amfiteatru. Cum intri, in dreapta. La […]

  • Ce alegi? | Daily Acting

    […] spune Iulia Colan. La Act. Asezata pe un scaun. Izbita de niste lumini (doar la Andrei Serban, la „N(aum)” si pe finalul „Napastei” lui Afrim sunt de gasit reflectoare la fel de bune). Rostind […]