Text publicat în premieră de LiterNet
Câteva imagini
Mircea Postelnicu, la ultimul monolog din Sub fiecare pas e o mină neexplodată dintr-un război neterminat cu tine. De Radu Afrim, la Teatrul Tineretului din Piatra-Neamț. Toata masca de eleganță, machism, putere financiară se prăbușește. Rămân un zâmbet și adevărul. Vulnerabilitatea, ratarea, singurătatea. Un om.
“A fost tulburător să mi-l amintesc pe Piersic într-o ipostază ce amintea mult de rolul lui in Patul lui Procust“. Asta mi-a scris o prietenă după Legături primejdioase. La 24 de ani de la acel Patul lui Procust al Cătălinei Buzoianu. În anul plecării uriașei regizoare. De atunci, din acel 1995 când Bulandra ne părea raiul, Florin Piersic jr. e mereu și mereu mai bun. În Legături, toată scena-masa, toată sala-gradenele sunt ale lui. Face cu noi ce vrea. De așa încredere aproape idolatră nu știu să mai beneficieze prea mulți oameni mișto ai zilelor noastre.
Finalul primei versiuni, de dinaintea arestării lui Dragnea, a Richard 3-ului de la Bulandra al lui Andrei Șerban. După uluitorul tur de forță al lui Manole-Richard-Liviu, rostirea pe urmă a Rodicăi Lazăr-Elisabeta. Egală, apasată, și totuși îngăduind speranța. Răul a fost înlaturat, renașterea lui poate fi evitată. Sau?
Torsul Andreei Gavriliu peste vasul alb al wc-ului în care se preling urările noastre trumpiste. Uluitorul solo de trup și minte din Cataclisma de la unteatru și muzica aceea ca un pumn în stomacul prea-liniștirilor noastre.
Raluca Aprodu Mașa și Emilian Oprea Verșinin. Corpurile lor pe uriașul ecran de deasupra celor Trei surori afrimiene. Vocile și chipurile lor din acel prim act înăbușitor. Oamenii de peste o sută de ani, actorii din seara de acum. Sub fiecare dintre replicile lor e o speranță nedescoperită dintr-un cotlon ascuns în mine.
Andi Vasluianu / John Proctor în gradina Ghetsemani. Tentația răului, înfăptuirea binelui. Masivul Vrăjitoarele din Salem al lui Vlad Cristache la Teatrul Toma Caragiu din Ploiești.
Balconul Bulandrei-Izvor-Ciulei. Joia FNT 2019. Trupa teatrului Tomcsa Sándor din Odorheiu-Secuiesc, corul mixt Balázs Ferenc, o seamă de elevi. Orașul nostru de Thornton Wilder, în regia lui Vladimir Anton. Insuportabila frumusețe a nostalgiei. Imposibilul abandon a ceva ce a fost și nu va mai fi niciodată.
Drumul spre Bulandra-Izvor-Ciulei. Joia FNT 2019. Podul peste Dâmbovița. Chipul lui Ducu Darie privind din fotografia așezată la intrarea în teatru. Anul plecării lui Ducu.
Oarece plecăciuni
Grație edițiilor lor din acest an, Festivalul de Teatru Piatra-Neamț și cel al Naționalului timișorean, FEST-FDR, au devenit de ne-ratat în anii ce vin. Calitatea selecției, discuțiile din siajul reprezentațiilor (mai ales la festivalul nemțean) și entuziasmul publicului (gradenele și balcoanele arhipline ale sălii celei mai mari a Timișoarei au făcut din Medea’s boys un spectacol încă mai cool decât cel jucat în mod normal, la sediu, la Apollo 111) sunt doar câteva dintre argumentele unui ultra-meritat laudatio.
Sfântu Gheorghe de Covasna este, din punct de vedere cultural, una dintre marile anomalii pozitive ale acestor ani. Cum poate un oraș de puțin peste 50.000 de locuitori să susțină trei teatre semnificative, cu producții dintre cele mai cutezătoare și trupe dintre cele mai remarcabile, rămâne un mister dintre cele mai misterioase. Dragonul de aur în regia Catincăi Drăgănescu, premiera de toamnă a Teatrului Andrei Mureșanu, e genul de producție care, prin subiect, interpretare și punere în scenă, asigură continuitate pe axa Ro-teatru / West-EU-teatru / US-teatru.
Textele Nicoletei Esinencu, fie că vorbim de Evanghelia după Maria, co-producție Theater Rampe (Stuttgart) – Teatru-Spălătorie (Chişinău), fie de Baladele memoriei de la Reactorul clujean, (ambele jucate în 2019 și la Replika), se lipesc de memorie, enervează, angoasează și provoacă într-un mare fel. E probabil una dintre cele mai tăios-ireverențios-inteligente scriituri contemporane din această felie geo-politic-teatrală.
Unul dintre cele mai subapreciate nume ale contextului cultural mioritic e cel al clujeanului Ionuț Caras. Actor la Naționalul local, profesor la Facultatea de Teatru și Film de la Babeș-Bolyai, inițiator și principal motor al proiectului Texte bune în locuri nebune. Două exemple din 2019: Chelnerul mut, spectacolul deja-absolvenților săi Ştefan Iancu şi Robert Iosif (nu uitați aceste nume și nici pe cele ale Francescăi Fülöp, Caliţei Nantu, Giorgianei Coman și ale celorlalți studenți ai clasei Caras – Mara Opriș 2017-2019), care a rupt sala unteatru și palmaresul la liceal-studențesc-tinerescul Festival OKaua; tulburător-riscant-reușitul Pe ei!, dedicat și montat în cadrul Memorialului Pitești, spectacolul capabil să nască o vastă revizitare a unui eveniment istoric major din istoria noastră recentă și să propun cel puțin un nume cu imens potențial actoricesc: Andrei Mărcuţa.
Departe de lumea dezlănțuit-aberantă a ro-premiilor, Radu Iacoban s-a încăpățânat să își vadă de treabă, producând două Ionesciene nou-nouțe: Cântăreața cheală la Brăila și Lecția la Mic. Lecturi ultra-moderne ale unor texte ce probabil că vor fi înaintea timpului lor și în 2129.
Căldura subsolului de la Green Hours în plină vară. Oarece probleme tehnice la secțiunea video. Ghinionul ultimilor ani ai acelui spațiu al începuturilor teatrului independent de orice șușă. Și totuși, Visul unei nopți de vară al lui Peter Kerek curge hipnotizant. Dacă am vrea să fim la modă, i-am numi pe cei patru actori-dansatori performeri. Și întreaga întâmplare un performance bun. Foarte bun. Daca am ignora moda, am vorbi doar de Voicu Rădescu și de încăpățânarea lui de a nu renunța.
Frigul etajelor dintr-un vechi service auto. Pe Titulescu, lângă podul Basarab. Kremlinul de zahăr, adaptare după Vladimir Sorokin, în regia și adaptarea lui Mihai Alexandru Ion. A cui? Da, știu. Cu Răzvan Nicolae Răduţă în rolul titular. Cu cine? Da, știu. Când de nicăieri orașul te izbește cu un spectacol al unor deplini necunoscuți (pentru mine) de asemenea forță, e semn că ți-ai ales bine adresa de reședință.
Anul lui Manole
Richard 3 la Andrei Șerban, Andrei Prozorov la Radu Afrim. Actorul care, atunci când dă, dă mai mult decât posibilul. Actorul care, atunci când se întâlnește cu un regizor, cu un text, cu un grup, aruncă totul în sus și îl ține acolo. Manole.
Încăpățânarea lui Șerban, geniul lui Afrim, incendiul lui Cărbunariu
Comedie, teatru politic, poveste de dragoste, comentariu social, satiră. Shakespeare dur, greci vechi, Shakespeare lejer, București, Budapesta, New York. Interviuri pe sticlă, discursuri în fața publicului, întâlniri cu presa pe scenă. Andrei Șerban nu încetează să se reinventeze, să se mereu-pună-în-discuție, să se ascundă pentru a fi mereu redescoperit.
Cu fiecare nou spectacol, Radu Afrim mai dărâmă un zid. Un zid dintre trecut și prezent, dintre cei de pe scenă și cei din sală, dintre cel din oglindă și cel din fața ei. De aceea, probabil, spectacolele aduc din ce în ce mai mult cu o îmbrățișare.
Frontal. Gianina Cărbunariu. Piatra-Neamț. România. 2019. Spectacol despre noi, cu noi, pentru noi. Noi, cei de dinainte și de după Liviu. De dinainte și de după orice politician. De dinainte și de după orice factor extern. Noi înșine. Despre felul în care înțelegem să (nu) ne vedem în cel de lângă noi. Despre felul în care înțelegem să ne cățărăm pe ceilalți înspre nimic. Despre felul în care seamănul nu ne este niciodată egalul. Despre cum totul s-ar putea termina într-un vacarm incandescent în urma căruia să nu mai rămână nici măcar nimicul în care ne pomenim atunci când discriminăm, atunci când disprețuim, atunci când ne-omenim.
