in Aia a zilei

4

Reporter: Mereu am avut curiozitatea asta: aţi cochetat vreodată cu suicidul?

Andrei Plesu: Nu, niciodată.

Reporter: Cum aşa? Filosofii ajung deseori la limită.

Andrei Plesu: Aş spune că am trei piedici la chestia asta. Una este umorul, mie mi se pare lipsită de umor faza aceasta. A încercat să se sinucidă acum mulţi ani, când eram încă foarte tânăr, un nepot de 17-18 ani. Şi eu eram atunci foarte apropiat de Constantin Noica şi m-am dus la el şi l-am întrebat: ce-i spui unui tânăr care a încercat asta?

Noica mi-a răspuns foarte prompt – îi spui aşa: <<Cine te crezi, mă?>>. Nu e cazul întotdeauna, dar unui tânăr poţi să-i spui asta. Deci umorul, totuşi, m-ar împiedica. Începe şi o dezbatere pe tema asta, cum ar fi mai plăcut? Cu pistolul sau în ştreang? Mi se pare caraghios şi să îmi imaginez.

Doi: sinucigaşul pare să deţină o convingere despre viaţa de după moarte. Deci el ştie că prin acest gest a scăpat. Ştie, ştiinţific, că după moarte nu mai este nimic decât linişte. Eu nu sunt sigur. Eu mă tem că este un tămbălău, după aceea, extraordinar. Şi că scapi de un tămbălău şi dai în altul mult mai complicat. Câtă vreme nu am informaţii precise despre destinul postum al omului, şi nu cred că are cineva, nu vreau să risc asemenea gesturi.

Şi aşa cum bănuiam, am uitat al treilea argument.

Reporter: Credinţa?

Andrei Plesu: Da, este argumentul creştin. Sunt într-o confesiune în care lucrul ăsta este în mod tradiţional, adică de multe veacuri, socotit în neregulă.

Reporter: Pe domnul Adrian Năstase la fel l-aţi fi întrebat, ca pe nepotul dumneavoastră, <<Cine te crezi, mă?>>

Andrei Plesu: La el întrebarea era foarte potrivită.”

By
Andrei Plesu
Reporter: Andrei Crăciun
in
„Interviu-Eveniment: <<Aş vrea să fim şi noi odată reprezentaţi de un domn>>” – „Adevarul” – 15.02.2013

*

România stă pitită în aceste zile ca un cîine bătut. Judecătorii pot greşi, aşa cum au făcut-o mulţi în mii de cazuri. Atît pot. Atît poate, deocamdată, România. Cel mai simplu e să-i dai un şut în fund. În aceste zile fotbalul lucrează la decroşetarea României.

Un spaţiu pe care l-a făcut să danseze pe vremuri. Un spaţiu pe care ar trebui să-l reprezinte, ce aberaţie! Fotbalul, şi cei care îl călăresc, ne arată încă o dată că totul e doar despre el. E despre a da cu piciorul într-o minge. Admiraţi. Aplaudaţi. Nu căutaţi la vene, la buzunare, la conştiinţă.

Neşu se mişcă electric sub fulgi. El nu mai poate da cu piciorul în minge. În schimb, poate altceva. Să nu renunţe la cetăţenia română. Şi asta face. Pentru că dincolo de fotbal rămîne, cumva, o ţară.”

By
Radu Naum
in
„Fuga in Egipt” – „Gazeta Sporturilor” – 12.02.1013

*

„Pentru unii dintre români, Sergiu Nicolaescu a fost un reper fundamental. Pentru alţii, a fost un subiect de banc şi de ironie. Ca în mai toate cazurile, aici, în România, plasarea de o parte şi de alta a baricadei se face cu toate armele şi cu toate bagajele.

Cei care au respirat din plin aerul de dinainte de 1989 ştiu bine regula – nu poţi fi rocker, dacă guşti şi vreo piesă de la Depeche Mode, după cum nu poţi pretinde că eşti amator de jazz, dacă bîţîi din picior şi baţi ritmul în masă, cînd se aude Nothing Else Matters, de la Metallica. E dogmă, nene.

Cam ca în cazul ortodoxului care n-are voie să fie incinerat. Or fi definitorii pentru noi chestiile astea, reprezentative, cum ne placem să zicem?! În modul cel mai sincer, habar n-am. În momente de acest fel e foarte uşor să lipeşti eticheta naţiei şi să rezolvi rapid problema. Dar e o dogmă de terasă, la fel de ridicolă ca toate celelalte de pe strada ei.

Iar ironia cea mai cruntă a acestei poveşti triste, de la început de an, vine tot din declaraţia unui compatriot revoltat, care spunea ritos, despre Sergiu Nicolaescu: <<El ne-a scris istoria! El ne-a spus cine sîntem. Am crescut, am trăit cu el!>>.”

By
Catalin Stefanescu
in
„Sergiu Nicolaescu – filmele istorice şi preistorice” – „Dilema Veche” – Nr. 465, 10-16 ianuarie 2013

Reporter: De ce iubeşti mai mult presa scrisă decât televiziunea?

Catalin Tolontan: Mă crispez în faţa camerelor de luat vederi. Şi, vorba unui publicitar din Statele Unite, nu-mi ajunge versiunea vieţii de zece inchi şi jumătate. Uneori, poveştile de viaţă şi explicaţiile pentru ceea ce ni se-ntâmplă au nevoie de trei file pentru a fi consistente. Avem nevoie în continuare de nuanţe, de verificări, de subiecte aparent plicticoase, de texte lungi, care sunt dobândite cu documentare de două săptămâni. […]

Reporter: Ce principii ai, ca jurnalist?

Catalin Tolontan: Cel mai important: să nu mă tem. Nu doar de cei despre care scriu, sau de subiectele dificile, ci şi să nu mă tem să greşesc, să revin şi să recunosc că am greşit, să accept o idee mai bună a unui coleg, să caut şi celălalt punct de vedere – chiar dacă mă va leza.”

By
Catalin Tolontan
Reporter: Ana-Maria Onisei
in
„Am învăţat meserie din filmele americane“ – „Adevarul” – 05.06.2011

Write a Comment

Comment