in Xtra

Acolo, in ploaie, pe stadion, langa echipa!

N-are legatura cu Ungaria, N-are legatura cu badarania, cu huliganismul, cu rasismul, cu xenofobia, cu misoginismul. Toate astea exista pe stadioanele Romaniei si nu numai. Din plin. Dar, pentru numele lui Dumnezeu, nu sunt totul!

Se poate sa fii suporter dincolo de toate astea. Se poate sa nu-ti bagi, sa nu dai, sa nu doresti decesul arbitrului ori al adversarului. Se poate sa fii acolo, in tribuna, imbracat in galben, sau in alb-rosu, sau in orice combinatie draga de culori.

Am copilarit si mi-am petrecut mare parte din adolescenta cu gandul la Dinamo, la Real Madrid si la echipa nationala a Romaniei. Petrecand timp consistent in siajul fotbalului, jucat in curtea scolii, privit din peluza sau la televizor, citit in Gazeta Sporturilor, Sportul Romanesc ori ProSport, mi-am descoperit tarziu pasiunile pentru teatru ori cinema. Primele lecturi adevarate au venit abia spre finalul liceului, amanandu-mi semnificativ maturizarea.

Si totusi, pastrez pentru anii aceia o afectiune dintre cele mai calde. M-am intrebat si am fost intrebat ce bucurie imi aduce starea de microbist activ, de suporter impatimit. Un prieten mi-a spus „te duci acolo ca sa castigi. Ei castiga si tu te simti bine”. Partial, are dreptate. Doar partial.

Pentru ca daca ma uit inapoi, marile bucurii, acelea pe care nu le-am pierdut niciodata, la care revin cand si cand, cel mai adesea involuntar, nu se leaga de victorii, ci de solidaritate. De clipele acelea cand, pe stadion fiind, privirea abandoneaza jocul pentru a se pierde in marea de oameni cu obrajii imbujorati, cu palmele apropiate, scandand la unison „Rooo-ma-nia” „Rooo-ma-nia”.

Imi amintesc finalul meciului acela cu Slovenia, din 2001, care ne-a oprit drumul catre Mondialul din 2002 si care a insemnat finalul unui glorioase perioade a chipei nationale. Ploua atunci, la Bucuresti, pe Ghencea, cum ploua si acum. Din sufletul cerului, cadeau tone si tone de apa, 30.000 de oameni statusera mai bine de 4 ore sub o imensa cascada ce curgea fara oprire peste capetele lor.

Romania tocmai ratase calificarea dupa un meci groaznic, dar oamenii din tribune refuzau sa plece de pe stadionul peste care ploaia se amesteca cu tristetea. Pe teren, Contra, cel mai bun jucator al echipei, se trantise in iarba amestecata cu apa si noroi si hohotea ca un copil. Jur-imprejurul meu, oameni in toata firea isi stergeau lacrimile si se grabeau sa aplaude efortul jucatorilor. Intreg stadionul a prins a scanda inca o data: „Rooo-ma-nia / Rooo-ma-nia”.

Aceea e cea mai draga amintire de pe o arena sportiva. Atunci am simtit solidaritate in fata infrangerii. Ce lucru rar si ce moment uluitor. Cat de mult ne unise echipa aceea si ce frumosi eram standu-i alaturi in noaptea aceea cumplita!

Write a Comment

Comment

  1. Am fost acolo si am strigat, dar cea mai draga amintire este de la victoria contra danemarcei din 1989 (3-1) – nu mai explic, stii despre ce vorbesc.