Revin, cand si cand, la ceea ce as putea numi serialul meu favorit, personajul meu favorit, detectivul meu favorit, unul dintre actorii mei favoriti: “Columbo” si Peter Falk. Privind, serile trecute, un episod dintre ultimele ale faimoasei serii m-am pomenit in fata unei mici revelatii.
Structura fiecarui episod e relativ simpla: in primele 10-15 minute, publicul priveste crima, apoi apare Columbo care se prinde relativ rapid cine e criminalul (e un deliciu sa ghicesti momentul in care unul dintre suspecti ii apare limpede ca fiind criminalul, fantastica abilitatea scenaristilor de a face construit plauzibil acest motiv de fiecare data) si apoi aduna probe pentru a-l demasca. Sa recapitulam: noi stim de la bun inceput who did it, detectivul insusi o afla destul de repede si grosul, farmecul, atractia fiecarui episod e modul cum criminalul e demascat.
Asadar si prin urmare, Columbo nu e despre cautarea adevarului, ci despre impunerea sa. Despre cum adevarul, stiut in cele mai mici amanunte, are nevoie de inteligenta, neliniste, munca si ceva noroc pentru a iesi la lumina si a fi acceptat ca adevar. Aceasta raportare nebisnuita la adevar nu doar ca face din “Columbo” un serial politist cu totul original, dar il si apropie nebanuit de tare de viata inconjuratoare.
N-aveti oare senzatia ca traim fix vremurile in care nu gasirea adevarului ne tulbura, ci incapacitatea de a-l aseza in lumina?