Reporter: Aş vrea să trecem acum la o chestiune mai mohorîtă, anume situaţia ICR. E o indignare generală legată de starea mai nouă a lucrurilor. Cum vezi tu situaţia?
Filip Florian: Vreau să aşez lucrurile într-o mică ordine cronologică, pentru că îmi doresc să se înţeleagă bine ce cred. În momentul în care s-a pus problema schimbării vechii echipe, n-am făcut parte din corul protestatarilor pătimaşi, din mişcarea papioanelor şi aşa mai departe. Recunosc că mi s-a părut uşor ridicol felul în care se reacţiona. Pe atunci consideram că lucrurile nu sînt grave.
Şi nici nu s-ar fi ajuns la gravitatea de azi, dacă în locul acelei echipe ar fi venit o echipă de oameni competenţi şi, slavă Domnului, ar fi fost foarte simplu să vină. Echipa aia stătuse mulţi ani, făcuse multe, foarte multe lucruri bune. Trebuie să fii cel puţin nebun, orb, să nu spui asta.
Însă, să mă ierte Dumnezeu, erau şi o groază de ciudăţenii, tot felul de şuşe, de amiciţii fertile pentru unii şi alţii, de nimicuri învelite în poleială. Prefer să nu intru în detalii. Începuse să bată un vînt de suficienţă, de triumfalism, de vagă aroganţă, ca şi cum în ICR tocmai se inventaseră lumea şi roata. Lucrurile bune sînt bune, dar, în acelaşi timp, nimeni nu e de neînlocuit ori de pus în icoană, zic eu. Aşa încît nu mi s-a părut grav că se punea problema înlocuirii lui Horia-Roman Patapievici şi mai ales a lui Mircea Mihăieş, care se implicaseră politic pînă peste cap prin ce articole scriseseră. Asta e viaţa, oriunde pe lume!
Îmi vine greu să cred că, în alte ţări, după ce înjuri şi faci albie de porci nişte politicieni ani de zile, cînd politicienii ăia ajung la putere, tu fiind funcţionar public, rămîi în funcţie. Repet, n-am dramatizat momentul ăla, sperînd eu, în uriaşa mea naivitate, că vor veni în locul lor nişte oameni cu scaun la cap. Unii care vor păstra ce e bun, fiindcă aveau ce păstra, şi vor îndrepta ce e strîmb. Era ca o maşinărie pusă pe roate, la care trebuia să schimbi nişte piese, să mai ungi nişte rotiţe, dar s-o laşi să meargă. Or, e cutremurător ce se întîmplă de cîteva luni încoace, e absolut şocant, ceva de domeniul filmului prost şi al teatrului absurd.
Dacă n-ar fi atît de trist, chiar tragic pentru cultura română, s-ar putea spune că noii veniţi ating cotele parodiei absolute. Comunicatele date de ei, înfierările, proiectele lor patriotarde stupide sînt în termenii şi pe linia anilor ’50. Şi cultul ăsta al personalităţii! Tot site-ul lor e numai cu Andrei Marga, de parcă Andrei Marga ar fi cel puţin Iisus, în preajma căruia mai încap uneori, discret, pe la colţuri, încă doi, trei apostoli. E o ruşine. O ruşine scandaloasă.”
Interviu cu Filip Florian – „Eu nu gîndesc literatura ca fiind literatura din România, n-am această obsesie a insulei“ – Observator Cultural – Nr. 665 – 15.03.2013
Reporter: Alina Purcaru