in Bulandra

Am vazut Coriolanus

FNT 2018
Text publicat in premiera de LiterNet

„Primul gand cand am terminat lectura a fost sa imi scriu pe cartea de vizita: Eu am citit Solenoid.

[…] A citi cartea asta este o performanţă. Nu pentru că e oboseală, ci pentru că trebuie să traversezi cea mai teribilă, cea mai densă atmosferă la care poate fi invitată o fiinţă uman, pentru că îşi traversează condiţia umană”
Gabriel Liiceanu despre Solenoid de Mircea Cartarescu

25 octombrie 2018. Trecut de 6 seara. Pe trotuarul din fata salii Toma Caragiu a Teatrului Bulandra, trecatorii paseau pe uriase afise pe care sta scris „Coriolanus”. Numele spectacolului a carui premiera statea sa inceapa, in cadrul Festivalului National de Teatru.

Si care a inceput dupa mici discursuri prestate de Marina Constantinescu, selectionerul FNT, si de Alexandru Darie, regizorul spectacolului si directorul teatrului. Si care a continuat pentru 4 ore si 15 minute. Cu o pauza.

Ce e cu textul asta? Desi e un Shakespeare, de ce se joaca atat de rar? Chiar, (cand) s-a mai jucat in Romania? De ce s-a decis Ducu Darie sa il monteze acum? De ce au durat repetitiile un an si jumatate?

Coriolanus. Gaius Marcius Coriolanus. Un general glorios al armatei romane. Un (aproape)-consul al Romei. Un exilat.

Coriolanus nu iubea poporul. Plebea. Oamenii simpli. Needucati. De fapt, analfabeti. Saracii stirbi, murdari, ignoranti, bigoti, infometati, cumplit de saraci, care umpleau strazile Romei si carora politicienii le cereau votul, mituindu-i cu grau si manipulandu-i in cele mai josnice feluri. Se cam intrevede gandul lui Ducu privind rostul alegerii acestui text acum, nu?

Coriolanus nu a fost un politician. Urcat pe umerii gloriei dobandite in razboaie, a incercat sa devina unul, mergand sa ceara votul popular pentru functia de consul, dar n-a reusit.

Coriolanus uraste politica. Dar si poporul. Deopotriva. Cum va suna asta? Singurul lucru pe care accepta sa-l cerseasca e dreptul de a spune adevarul. Oricand. Cu orice pret.

In lupta, e manat de un curaj dincolo de limitele umanului. Cel mai mare dusman de pe campul de batalie, Tullus Aufidius (un Constantin Dogioiu impresionant prin varietatea mijloacelor cu care isi abordeaza foarte dificilul rol), il uraste si admira, deopotriva.

In viata cetatii, e manat de un idealism vecin cu trufia. Cel mai mare dusman isi este, de fapt, el insusi.

Si totusi, monoloagele sale sunt impecabile. Din vorbele sale, adevarul tasneste aidoma sangelui din trupurile sfartecate ale dusmanilor. Democratia, in sensurile ei cele mai adanci, este demontata bucata cu bucata si aruncata la cheremul coltilor cainelui Frida care traverseaza, la rastimpuri, scena.

*

Scena sau, mai corect spus, spatiul de joc. Cel creat pe scena salii Toma Caragiu. Tot acolo sunt si spectatorii. Asezati pe trei gradene si intr-o bucata de amfiteatru. Delimitand piata publica, acoperita de pietris. Sub pasarelele de la inaltimea carora vor vorbi, din cand in cand, senatorii.

Singurele elemente de decor sunt doua uriase tomberoane, strajuite de gunoaie aruncate la intamplare, si pereti decojiti, acoperiti de desene bizar-obscene si vopseluri felurite. In rest, Octavian Neculai opereaza cu geometrie in stare pura. Ca in „Lucia di Lamermoor”.  Ca in „Iubire nesfarsita (Opus 73) – Le sacre de printemps”.

Geometria e potentata de proiectiile video live ale lui Bogdan Marina si de reflectoarele lui Ducu Darie. Daca e un domeniu unde Darie e mai bun decat cel al regiei, atunci aceste e cel al asezarii luminilor unui spectacol de teatru.

Totul are loc acolo, in mijloc, in acest spatiu mic, de o teribila simplitate. Acolo se intampla ceea ce putem numi ca fiind, probabil, cele mai formidabile scene de razboi de care a avut vreodata teatrul romanesc. Ionut Deliu a coordonat miscarea trupelor. Adica, a celor peste 30 de barbati, actori si cascadori, care produc superproductia (cacofonie cautata) de-o asteptam, poate, candva, pe scena Salii Mari a Nationalului sau pe vreo surata de dimensiuni comparabile.

Darie, Neculai si Deliu au adus Hollywood-ul intr-o sufragerie! Si asta e prima dovada de genialitate a unui spectacol cum n-a mai fost altul, vreodata, prin locurile acestea.

Personajul colectiv masculin e completat de unul de dimensiuni comparabile feminin. Pe rand, zecile de tineri sunt massele insetate de sange si minciuna (amintind de gloata din „Omul cel bun din Seciuan”, imaginata de Andrei Serban pe fix aceeasi scena), armata romana, alegatorii romani, armata volscilor, armata de femei asteptand venirea de pe urma a lui Corionalanus.

De la „Danaidele” lui Purcarete si „Troienele” lui Serban incoace, pesemne ca teatrul romanesc nu a mai vazut un asemenea personaj colectiv. Cu precizarea ca la „Coriolanus”, rolurile multimii se schimba in ritm aiuritor. In plus, din grup se desprind adesea indivizi ce au un gest, o interjectie, o replica. Dinamica ansamblului e coplesitoare. Sincronizarea e fara de repros. Gala UNITER 2019 s-ar cuveni sa inventeze un premiu de grup care omagieze aceasta reusita impresionanta.

Dupa cum e greu spre imposibil de crezut ca aceeasi gala ar putea propune orice alt nume in afara de cel al lui Serban Pavlu pentru premiul acordat celui mai bun actor in rol principal. Daca exista pe lumea asta notiunea de stand-up ovations, atunci pentru astfel de actori si de roluri s-au inventat.

Si daca superlativul admite un grad superior de comparatie, atunci pregatiti-va palmele si glasurile pentru Alexandru Darie. Un an si jumatate de repetitii nu e mult, e mega-giga-ultra-hiper enorm. 70 de actori, 2 razboaie, tone de minciuni, kilometri de adevar, baloti de ura si iubire capabila sa indoaie si cea mai stralucita demonstratie logica pot conduce fie la o capodopera, fie la o catastrofa. „Coriolanus” e genial.

Darie a apasat pedala pana dincolo de capat. Totul e gandit si aplicat cu o precizie maniacala. Fiecare scena, fiecare replica, fiecare lumina, fiecare gest, fiecare sunet. Infruntarile dintre personaje au mai multa carnalitate decat jumatate dintre actele sexuale de care au parte oamenii reali ai planetei. Spectacolul seamana eroului in jurul caruia e construit.

In amintirea marelui Adrian Enescu, Cristian Lolea produce sunete care acompaniaza, care subliniaza, care manipuleaza. Tripleta Iunius Brutus (Gheorghe Ifrim) – Sicinius Velutus (Ionel Mihailescu) – Al doilea cetatean (Antoaneta Cojocaru) e tripleta Farfuridi – Branzovenescu – Cetateanul Turmentat dintr-o scrisoare pierduta de Shakespeare si gasita de Caragiale. Primul Cetatean (Romeo Pop) ne aminteste ca sunt fix 101 ani de revolutia bolsevica si unii dintre noi inca viseaza la comunism.

Generalul Continius (Ioana Macaria) il saruta pe gura generalul Coriolanus si asta inseamna fratie pe viata si dincolo de ea. Generalul Titus Lartius (Dan Badarau) e cealalta pavaza a eroului. Chipul lui Elias Ferkin predispune la cele mai ingrozitoare banuieli (cu toatele adeverite).

Menenius Agrippa (Radu Amzulescu) e impunator prin cinism, realism si caldura, deopotriva, desi sta 4 ore si 15 minute intr-un scaun cu rotile. Virgilia (Simona Pop) e una dintre versiunile feminitatii, cea mai slaba, de care are parte Coriolanus. Volumnia (Camelia Maxim) e cealalta dintre versiunile feminitatii, cea mai puternica, de care are parte Coriolanus.

*

Coriolanus demonteaza democratia romana. Viata ii demonteaza iluzia ca in alta parte democratia ar putea avea alta soarta.

Demonstratia lui e o mostra de logica perfecta. Doar ca perfectiunea are un pacat de moarte: nu e umana. Asa cum e moartea, de pilda. Sau mila.

Marea infruntarea e cea dintre Coriolanus si Volumnia, cea dintre disperarea unui constiinte refuzand orice minciuna, orbita de perfectiunea adevarului, si disperarea unei constiinte care, stiind tot ce stie prima, adauga intelegerii factorul numit mila. Si castiga.

Oricand, discursul lui Coriolanus poate fi interpretat ca fiind cel al unui tiran. Sau al unui extremist de dreapta (viitor tiran). La limita, chiar de stanga (idem). De aceea, poate, textul lui Shakespeare nu e prea popular.

Dar adevarul vorbelor lui, ca si limitele acestui adevar, trebuie spuse, infatisate, inscenate, oferite lumii. Ca un avertisment, ca o oglinda, dar si ca o speranta. Volumnia castiga!

*

Am vazut Poveste de iarna.
Am vazut Trei surori.
Am vazut Iulius Cezar.
Am vazut 1794.
Am vazut Anatomie. Titus. Caderea Romei.
Am vazut Conversatie dupa inmormantare.
Am vazut The Bach files.
Am vazut Coriolanus.

Bulandra – Sala Toma Caragiu
„Coriolanus”
Text: William Shakespeare
Traducere: Horia Garbea & George Volceanov
Regie, adaptare si lumini: Alexandru Darie
Scenografie: Octavian Neculai
Costume: Lia Mantoc
Muzica: Cristian Lolea
Miscare & Lupte scenice: Ionut Deliu
Actori: Serban Pavlu,
Camelia Maxim, Radu Amzulescu, Constantin Dogioiu
Gheorghe Ifrim, Ionel Mihailescu, Antoaneta Cojocaru,
Romeo Pop, Simona Pop,
Dan Badarau, Elias Ferkin

Write a Comment

Comment