Anul care a fost

Text publicat in premiera de LiterNet

La fiecare mijloc de decembrie, Razvan ii roaga pe prietenii LiterNet sa incerce o retrospectiva a celor mai recente 12 luni. Sunt, de obicei, un soldat cuminte si incerc o trecere in revista cat mai exhaustiv-comprehensibil-onesta a intamplarilor teatral-cinematografice de peste an. Pentru 2016, risc o exceptie.

A fost un an complicat, sinuos, cand foarte inalt, cand periculos de underground, un an pe care aleg sa-l antologhez altfel. In loc de o enumerare cu aere de obiectivitate, va propun un sir de clipe, de fragmente, de cioburi. Umbrele cu care plec intr-un 2017 pe care il visez asezat pe coordonate putin schimbate.

A fost anul cand unteatru s-a asezat, in topul meu strict personal, langa Act. Explozia lui Richard Bovnoczki, vedeta absoluta a teatrului de pe malul drept al Dambovitei, a atins un punct de maximum la momentul intalnirii cu Serban Pavlu in „The Sunset Limited”. Monologul de final al lui Bovnocki, venit dupa discursul nuclear al profesorului sinucigas, a semanat cu incercarea zadarnica a unui halterofil de a ridica o greutate interzisa de regulament.

A fost anul cand pustii de la Frilensar si-au definitivat Tristory-ul de la Green cu a lor Mioritza care nu seamana cu nimic din ce s-a facut prin teatrul mioritic, naucind asistenta cu un spectacol atat de neasteptat si nelinistitor, incat inca nu mi-am facut curaj sa-l revad.

A fost anul cand, la doar cateva pivnite distanta, Ana Ularu a facut dintr-„O Interventie” port-drapelul actoriei pasionale, genul acela de abordare a unui rol, a unui text, a unei piese in care granitele dintre personaj si interpret par a se sterge cu desarvarsire. Cine are curaj sa o priveasca in ochi va fi bantuit!

A fost anul cand, in urma premierei simultane Cannes-Bucuresti a „Bacalaureat”-ului lui Mungiu, un prieten m-a intrebat daca sunt OK, daca roseata din obraji si mersul haotic pe culoarele Salii Palatului sunt de bine sau de 112. Cum sa-i explic ca, in sacosarul lui Titieni, vazusem halci din mine pe care nici o oglinda nu mi le dezvaluise vreodata.

A fost anul cand Mimi Branescu, incercand in van sa repare ce se mai putea repara din relatia moarta cu propria mama, se intindea lenes si copilaresc in patul din care plecase candva spre viata pe care o visa un picut altfel decat avea sa se intample. „Sieranevada” era abia la inceput, dar eu inca nu m-am ridicat din patul acela.

A fost anul chipului lui Gheorghe Visu, actorul pentru care „Caini” a fost genul acela de second chance in cinema cu care ne minte Hollywood-ul de ani de zile. Cateodata mi se pare ca tot ce ma intereseaza cand privesc un film e chipul actorilor peste care trec anii si fericirile si prabusirile si viata. Cumva sunt constient ca am furat ideea asta de la Alex Leo Serban, singurul om de care imi e dor fara sa-l fi cunoscut si la a carui evocare infinit de emotionanta am fost martor intr-o dupa-amiaza de iulie, aproape de Garana, locul acela din Muntii Semenicului cu lupi, cu jazz si cu nopti pe care nici un ger nu le va ingheta vreodata.

A fost anul cand am iesit plangand de la „Casa cu pisici” si, pe drumul spre casa, tot ce am gasit de facut e sa ma gandesc ca mare diferenta intre Emilia Dobrin a lui Iacoban si Oana Pellea a lui Camarasan din „Efectul razelor gamma asupra craitelor lunatice” nu prea e, da’ ca, daca o sa scriu asta pe undev, sigur a lumea o sa creada ca m-am tacanit, ca iar vad conexiuni imaginare, asa ca am lasat troleibuzul sa urce in legea lui dealul de la Cotroceni si am pornit a ma minuna cate poate sa produca Iacoban asta si cat de putin cunoscut e, de fapt, prins la mijloc intre lumile de prin teatrul nostru care aleg sa il ignore. La fel cum ignora Green-ul si Frilensarii. Sau pe tinerii care fac „Incendii” pe scena-din-copac de la Bulandra – Icoanei. Sau pe cei „vinovati” de „With a little help from my friends” la Excelsior.

A fost anul cand, cu „Viata fictiunii dupa o revolutie”, a debutat Oscar Rorlich, numele pastrat in umbra vreme de 85 de ani de istorie personala de-a lungul careia Radu Cosasu a devenit scriitorul a carui opera as lua-o cu mine pe orice insula pustie. Acolo, pesemne ca l-as aseza pe raft intre Bohumil Hrabal (pe care stiu sigur ca dl Cosasu il iubeste) si Marius Chivu (care stiu sigur ca-l iubeste pe dl Cosasu), ale carui „Trei saptamani in Peru” au produs o fraza cat o vizita la confesional „tragand de suflet pe un bolovan la umbra firava a unui cactus pe jumatate uscat”.

A fost anul celei de-a treia vizionari a „Carousel”-ului, cea in timpul careia Andrei Serban a urcat pe scena in chip de politist, revizitand, pentru o seara, meseria pe care a abandonat-o pentru a ajunge regizorul „Turandot”-ului de la Covent Garden, opera al carei blu-ray e pitit undeva, pe rafturile Carturestiului, la peste 33 de ani de la premiera si cu 7 luni inainte de urmatoarea reprezentatie!

A fost anul cand am ajuns tarziu la una dintre repetitiile „Soldatului de ciocolata” si, pomenindu-ma in foaierul pustiu si fierbinte al Odeon-ului, am urcat nevazut la ultimul dintre etaje si am privit primele acte in picioare, cuprinzand in priviri intreaga sala, inchipuindu-mi ca totul e un puzzle asezat de Mos sub brad acum multi, multi ani, in vremea cand singurul actor pe care il cunostem avea barba de vata si pantofi ca cei ai unchiului meu drag.

A fost anul cand, tot de la o imensa inaltime sufocata de lipsa aerului conditionat, am privit „Vaduva vesela”, bucurandu-ma la aproape fiecare scena ca Andrei Serban e in continuare tanar, proaspat, nervos, provocator, contondent si dispus sa se ia la tranta cu toate proastele-asezari ale vietii din jur.

A fost anul cand, in plin FNT, in plin Purcarete, in plina „Cafenea” de Goldoni, Teo Corban a facut un pas dincolo de rol si a vorbit asa cum actorii vorbesc poate de 2-3 ori in viata unui spectator, dincolo de orice conventie, dincolo de orice distanta, ca un om care se asaza langa un alt om si amandoi privesc undeva, nedefinit, bucurandu-se ca traiesc.

A fost anul cand l-am descoperit uimit pe Miklós Bács in „Iulius Cezar” pentru a-l regasi, la doar o luna distanta, la lumina focului din lumea lui Gorki. Au fost momente „In adancuri” in care as fi putut sa jur ca Zsolt Bogdán nu e de pe aici, de prin suferintele noastre fara de speranta.

A fost anul cand ne-a vizitat tentatia uitarii. A fost anul cand Tolo n-a putut sa uite si, datorita lui, cei 64 din 30 octombrie 2015 n-au murit iarasi.

Coboara seara. E 21 decembrie. Da, stiu, e expirat subiectul, Razvan va citi si se enerva gandindu-se poate ca pasajul asta n-are nici o legatura cu restul, dar e 21 decembrie si nu ma pot opri sa nu ma gandesc ca, daca un anume 21 decembrie (si un anume 16, si un anume17, si un anume 22) n-ar fi existat, nimic din ce tot ce e scris mai sus n-ar fi existat.

Acesta a fost anul.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *