Text publicat in premiera de LiterNet
Mi-ar placea ca titlul sa fie o reverenta pentru trilogia anilor disparuti a lui Peca Stefan: 1989 la Mic, 1996 la Piatra-Neamt, 200/7 din nou la Mic. La premiera celui de pe urma spectacol, am avut bilete, dar nu le-am onorat.
Mi-ar placea ca retrospectiva anului 2017 sa fie despre teatru, despre cinema, despre opera, despre carti. Sa fie despre marile spectacole ale anului, despre tulburatoarele lui filme, despre mica revolutie a literaturii romane contemporane.
Sa fie despre premiul rusesc al “Durerilor-fantoma”, spectacolul-emblema al proaspat aniversatului Teatru de Arta (5 ani de incapatanare ai unui spatiu independent, mai exact ne-dependent de facil, de tezism, de superficialitatea ideologiilor, de ideologia suprafetelor ce nu ingaduie adancimi). Ori despre “Singularity” si “Cand timpul sta pe loc”, doua dintre premierele solide ale aceluiasi teatru, vorbind despre razboi, despre departare, despre pierdere, despre fragilitate, despre greseala, despre moarte, despre inceput.
Sa fie despre Green Hours la 20 ani si despre capacitatea incantatoare a acestui spatiu de a crea si ridica actori, regizori, trupe. La rand, sunt acum Frilensarii, iesenii re-localizati de Voicu & Rozana, care anul acesta au produs hiper-destept-energicul “Inaintea erei noastre” si promitatorul “Batalii, regi, elefanti” (de vazut in 2018).
Sa fie despre desantul lui Andrei Serban la Opera Nationala Bucuresti, despre insuportabila umanitate a “Luciei di Lamermoor”, despre insuportabila expeditie in adancurile naclaite in prejudecati ale luminii si intunericului din “Don Giovanni”.
Sa fie despre colosalul “Hamlet” de la Metropolis, spectacolul care l-a confirmat pe Andrei Hutuleac ca unul dintre primii 3 actori din Romania si pe Victor Ioan Frunza ca cel mai important cititor al lui Shakespeare din lumea teatrala din lumea teatrala mioritica.
Sa fie despre vizita bucuresteana a “Hamlet”-ului timisorean, pariul Adei Lupu Hausvater pe talentul si deschiderea trupei pe care o conduce si pe imensa imaginatie a lui MC Bean, hip-hop-erul care ameninta sa reinveteze muzica de teatru.
Sa fie despre “dubla” Teatrului Maghiar de Stat din Cluj la FNT 2017, cu controversat-naucitorul “Rosmersholm” si cu minunat-pe-alocuri-divinul “In adancuri” (ultimul formand, alaturi de “Durerile fantoma” si de “Don Giovani” evocate mai sus, trilogia cea mai fidela demonilor si ingerilor omului clipei din cele de vazut pe scenele patriei).
Sa fie despre debutul in dramaturgie si re-debutul in proza a lui Alex Tocilescu, ale carui “Bun de export” (la POINT) si “Imperiul pisicilor” (la Polirom) au socat si bucurat pe multi prin diversitate, ne-limitare, desteptaciune si emotie bine camuflata.
Sa fie despre universul incantator-acapator al “Mierii” lui Tudor Ganea, despre fascinanta apocalypse-now-style plimbare prin Infernul zilelor noastre a “Exitus”-ului lui Adrian Georgescu, despre gratia trista si nostalgia plina de speranta a povestirilor Ana-Mariei Sandu din “Pereti subtiri”, despre “Sinii verzi” si alte asemenea concepte din volumul omonim al lui Florin Iaru.
Sa fie despre impuscaturile si cainii de la finalul chiolhanului ce intregeste “Ultima zi”, preumblarea pe cararile muntilor/mintilor patriei a lui Gabriel Achim, despre tacerile si plecarea de la finalul tragediei in metru post-modern pe nume “Meda sau Partea nu prea fericita a lucrurilor”, preumblarea prin lumea oamenilor traind (?) prin aceiasi munti ai aceleiasi patrii.
Sa fie despre ce trece prin capul si cordul unui cetatean care priveste ravasitorul-experiment “Tara moarta” al lui Radu Jude, despre ce trece prin capul si cordul unui cetatean traitor in realitatea descrisa de “Ouale lui Tarzan” de Alexandru Solomon, despre aplauzele si lacrimile cu care ma vad in stare sa vad si sa revad “Varza, cartofi si alti demoni” al lui Serban Georgescu, despre lacrimile si aplauzele cu care ma de asemenea vad in stare sa revad si sa vad “Brasov 1987. Doi ani prea devreme” de Liviu Tofan.
Desi toate acestea au existat si au luminat anul ce in curand nu va mai fi, 2017 nu a fost despre ele.
Anul in care am vazut mai multi jandarmi decat actori, in care am petrecut mai multe ore in Piata Victoriei decat in teatre, in care am citit mai multe pancarte decat carti si in care am evocat mai des initialele partidului de guvernamant decat numele iubitei a fost un an pierdut.
Un an in care, ocupati cu evitarea dezastrelor succesive ce ne-au amenintat, ne ameninta si, din pacate, ne vor ameninta inca multa vreme, n-am avut vreme de mai nimic din lucrurile cu adevarat importante. Pentru ca daca exista un maximum, un varf al exasperarii care ne-a luat prizonieri de la finele lui ianuarie incoace, acela e lipsa de sens, de relevanta a pseudo-dezbaterilor lansate de cetatenii aflati la guvernare.
De vom castiga vreodata definitiv batalia cu cei care vor sa calce in picioare cam orice lege si institutie anti-furt cat de cat functionale si vor, in acelasi timp, sa faca franjuri, fara vreun motiv exprimabil intr-o fraza logica, intreg sistemul fiscal, vom putea bifa ca am ramas unde eram acum un an.
Cealalta varianta e sa pierdem, mai mult sau mai putin, din bruma pe care o aveam candva (acum un an, de pilda) pe vremea cand ne plangeam de cat de rau ne este.