Un articol dedicat Romaniei, publicat pe 17 decembrie de revista britanica “The Economist”, a nascut multiple reactii ale cititorilor. Una dintre a fost inclusa in varianta online a articolului. O citez, partial:
“I am a 26 year old Romanian IT engineer, who’s doing quite decent in Bucharest, Romania. As many other fellow young Romanians, I’m looking to emigrate by the time I reach 30, for a better life and better opportunities.[…]”
Alin Ilie
Gasesc, in acest scurt pasaj, una dintre cele mai potrivite descrieri ale contextului bucurestean in care ma invart si eu. Oameni tineri, prestand meserii proaspete, traind decent si avand ca vis pe termen scurt spre mediu emigrarea. Aceasta e realitatea pentru care pot depune si eu marturie. Cum spuneam si intr-un text mai vechi, oamenii vor sa plece. Estimarea mea, adanc subiectiva, este ca 80% dintre oamenii pe care ii cunosc vor sa emigreze din Romania.
Ce aduce, totusi, nou micul text al cititorului The Economist? Pentru mine, noutatea vine din faptul ca omul admite ca are, in Bucurestiul momentului, un trai “quite decent”. Obisnuit cu vaicareala din juru-mi, am tresarit cand am citit asa adjectiv. Imi pare un formidabil pas inainte. E ca si cum am trecut, brusc, la alt nivel. Daca bucurestenii, macar cei din IT, sa zicem, vor admite public, relaxat si onest, ca o duc “quite decent”, poate va fi loc in urechile noastre de vaietele oamenilor care chiar o duc prost. In Bucuresti si in restul tarii.
“Quite decent” si totusi, pe numere mari, emigrare. Interesant fenomen, nu? Recunosc, n-am o explicatie coerenta. Multe franturi, multe inceputuri de idei, dar nimic legat cap-coada. Pe langa limitele inteligentei mele, mai am un handicap. Cand povestesc cu cineva care vrea sa emigreze, ma izbesc, invariabil, de doua lucruri: lipsa unei auto-evaluari realiste si lipsa unui plan macar minimal de viata. Ambele venind din partea omului ce va sa emigreze. E greu sa combati cu cineva care pretinde ca o duce prost cu un venit lunar de 1.000 de euro in Bucuresti, sau cu altcineva care zice ca pleaca “pentru copii”, fara a dori sa oferi alte amanunte.
Foarte adesea gasesc eu motive temeinice de emigrare, motive pe care nu le aud aproape niciodata de la cei care sa faca gestul. Ma rog, poate ca e o chestiune de gust, poate ca nu sunt temeinice in absolut, e posibil.
Din fericire, vorbele lui Alin Ilie din “The Economist” dau semnalul eliminarii handicapului descris mai sus si promit un avans substantial pe calea intelegerii unui fenomen pe care nu ma sfiesc sa il asez in top 3 tendinte Ro-sociale semnificative. In plus, ele reprezinta o plapanda, dar incurajatoare dovada ca o auto-evaluare cat de cat realista e inca posibila. Recunosc, anii din urma, cu tonele lor de vaicareli gretoase pe teme periferice si muntii de taceri aiuritoare pe teme esentiale, ma cam resemnasera in legatura cu capacitatea societatii inconjuratoare de a da seama despre lucrurile cu adevarat importante.
Tot pe drumul (re)cunoasterii de sine, recomand cel mai recent CTP. Observati, rogu-va, absenta clasicilor Basescu, Ponta, Iliescu & co si prezenta ex-ingerilor-de-serviciu parinti & profesori.