in Fictiune mioritic

Au pus camasa raului

Text publicat in premiera de LiterNet

Alba. Apretata. Impecabila. Si l-au pus in capul mesei. L-au? Sau s-a? Grea intrebare. Pana gasim raspunsul final, il gasim pe el acolo. In capul mesei. In alb. Semet. Mandru. Sigur pe el. Sigur pe noi, pe ceilalti. L-am asezat acolo. Sau l-am lasat sa se aseze. E o diferenta. E o diferenta?

Proaspatul film al lui Marian Crisan, „Orizont”, e o aducere la zi a clasicei nuvele „Moara cu noroc” (1881) a lui Ioan Slavici si a nu mai putin clasicului film „La moara cu noroc” (1957, anul premierei de la Cannes) al lui Victor Iliu. O idee desteapta a adus impreuna cele doua pelicule intr-o seara de 1 februarie 2016, la mereu viul NCRR (Noul Cinematograf al Regizorului Roman) din cadrul MTzR. Intre cele doua proiectii, publicul a aplaudat parte din cele doua distributii, prezente in sala. Nu e putin lucru sa ai fata parte protagonistii (Constantin Codrescu, Ioana Bulca, Valeria Gagealov) unui film care s-a turnat cu peste 60 de ani in urma, prima productie romaneasca din istorie care a concurat pentru Palme d’Or. Dupa cum nu e deloc trivial ca, langa seniori, sa regasesti, pe acelasi parchet, parte din oamenii (András Hatházi, Rodica Lazar, Marian Crisan) care au realizat remake-ul, proiectat in avanpremiera nationala. Uneori, istoria se compune din intamplari simple, calde si placute.

Inapoi pe ecran. Raul e unde l-am lasat. Ochii formidabilului actor de teatru care este Zsolt Bogdán (aflat la primul mare rol in cinema) dau micului baron local de cherestea straluciri luciferice. Merita privita privirea lui Bogdán in cadrele pe care le imparte cu Andra (Rodica Lazar, urcand de la film la film). Privirea care confisca si arde, privirea care spune „vreau, te vreau, deci, te voi avea”. Pentru ca diavolul, in muntii aceia, dar si dealurile si campiile imprejmuitoare, are tot ce vrea. De acum si dintotdeauna. De ce?

Maretia scenariului lui Crisan e ca ne prezinta, cu o meticulozitate aproape didactica, cum e posibila, iar si iar, insinuarea raului in cotidianul nostru. O familie banala, condusa de un barbat taciturn, cu oarecari apucaturi autiste. Interactiunea cu universul non-familial s-ar restrange, in varianta ideala imaginata de Lucian (András Hatházi, acelasi impecabil joc profund interiorizat din „Morgen”, plus cateva izbucniri excelent gandite si executate), la un profit financiar decent si cam atat. Sotia, fiul, soacra, casa, masa si banii necesari traiului zilnic. Ah, si cainele. Varianta citadina a lui Lucian e Sandu Patrascu (jucat de Teo Corban), de gasit in „Un etaj mai jos” al lui Radu Muntean.

Nimic din ce e dincolo de propria fereastra, de propria usa, de propriul gard nu e de interes. Retragerea din lume. Lucian-ul din „Orizont” are, in plus fata de Sandu-l din „Un etaj mai jos”, atributul de credincios. Un om credincios. Un om care merge constant la biserica. Un om care respecta regulile. Nu trece calea ferata cu masina cand semnalul sonor-luminos e aprins, desi nu se apropie nici un tren. Singura concesie pe care o face ilegalului, fie el laic sau sacru, e sa nu bata bon chiar pentru fiecare client.

In chip curios si ironic, aceasta marunta scapare ii provoaca neplaceri dintre cele mai mari in clipa cand e silit sa-si abandoneze atitudinea de total non-combat. Atitudine ale carei granite incearca, o vreme, sa le extinda cat e omeneste posibil. Si chiar reuseste sa-si adoarma constiinta inghitind o serie respectabila de compromisuri, din ce in ce mai mari, culminand cu intrepretarea autismului plenar in fata procurorului si a judecatorului.

Primul act de revolta impotriva raului vine din partea sotiei. Andra paraseste masina ce asteapta la bariera pustie si, intr-un gest de sfidare atat a barbatului, cat si a propriului sau destin, primeste trenul ce apare intr-un sfarsit la cativa centimetri distanta de un impact fatal. Din pacate, acesta e capatul de drum pentru ea. Asemeni unui joc de artificii ce tulbura intunericul pentru cateva minute doar, binele din Andra isi epuizeaza rapid resursele.

Capatul ei de drum e sincronizat cu inceputul revoltei lui. Contratimpul perfect anunta prabusirea cuplului. Drumurile li se despart definitiv si crucea ramane exclusiv pe umerii lui. Cruciada barbatului e deopotriva induiosatoare si stupida. Revine la autoritatile pe care le-a sfidat mai devreme, dar stangacia sa si obtuzitatea acestora garanteaza inutilitatea demersului. Dialogul sau cu politistul ce sprijina sectia in noaptea de Inviere e un minunat raport de tara. Omul simplu si functionarul simplu versus dreptatea, statul de drept, binele societatii.

Jocul de artificii al barbatului dureaza oleaca mai mult decat cel al femeii, dar se stinge la fel de lipsit de glorie si consecinte. Anacronicul sau apel la violenta, solutie vetero-testamentara impecabil contra-punctata de Crisan in exceptionala secventa finala a filmului, nu e solutie, ci un capat de drum. Andra isi ucide puseurile de revolta individuala alegand etern-facila solutie de remorca a unuia sau altuia (care, desigur, va fi blamabil pentru orice cearcan al propriei sale vieti), Lucian isi ucide puseurile de rezolvare in cheie moderna a anticului razboi dintre bine si rau, alegand etern-facila solutie pur individualista pentru orice tip de problema i se iveste in cale (blamand, la o adica, cetatenii din jur, incepand de la sotie si terminand cu jandarmul montan, pentru orice deviere de la utopicul sau plan de viata).

Acest dublu esec, al omului 1 (femeia ce-si refuza fraiele propriei vieti) si al omului 2 (barbatul ce refuza timpul si oamenii in mijlocul carora, teoretic, ar trebui sa traiasca), produce tipul de societate in care singurul foc ce dureaza e cel din ochii apostolului raului. In oceanul de renuntari, frici si fugi, el singur are curajul asumarii. Intr-un film nu lipsit de imperfectiuni (cele mai deranjante fiind secventele pleonastice, de pilda cea in care Zoli produce un inutil discurs de marcare a teritorului in fata lui Lucian – ii stiam deja rolul si forta din evocarile repetate ale subalternilor si autoritatilor – sau bocetul Andrei de pe culoarul cabanei, subliniere inutila a relatiei adulterine), camera lui Oleg Mutu si albul imaculat potentand alura semeata a lui Zsolt Bogdán imbiba retina, intr-un chip greu de sters din memorie, de un adevar deopotriva elementar si crancen: datoram binelui infinit mai mult decat fuga din fata raului.

De vrem o lupta dreapta, se cuvine sa ne apretam camasa cea buna si sa se ne asezam la capatul celalalt al mesei. Cat timp ne ascundem in multimea ce inconjoara biserica, Pastele se reduce la chiolhanul cu acelasi nume, Invierea devine o pilda cu sens ratacit, iar dincolo de Orizont nu e de gasit nimic.

„Orizont”
Romania 2015
Regie: Marian Crisan
Scenariu: Marian Crisan, dupa nuvela „Moara cu noroc” a lui Ioan Slavici
Imagine: Oleg Mutu
Muzica: Cristian Lolea
Actori: András Hatházi, Zsolt Bogdán, Rodica Lazar,
Emilian Oprea, Ioan Parasciv, Maria Seles, Valeriu Andriuta, Eniko Gyorgyjakab

Orizont

Write a Comment

Comment