Cupa Mondiala 2014
Articol aparut initial pe LiterNet
Soarele frige. Aerul e deopotriva cald si umed. Spectatorii sunt apatici. Jocul curge chinuit, pasele merg greu, suturile sunt rare, driblingurile aproape ca nu exista. Italia paseaza mai mult, Uruguay asteapta momentul potrivit. Minutele trec in liniste si plictis. Marele meci din concluzia grupei “mortii” produce o prima repriza demna de liga secunda mioritica.
Pauza trece la fel de lent si anost, in ton cu reclamele cu care publicitarii aleg sa (dez)onoreze cel mai important si mai urmarit eveniment sportiv al anului. In paranteza fie spus, e tare interesant cum presa scrisa moare pe capete pentru ca domnii din publicitate vireaza banii spre tv, dar cand televizorul are privilegiul de a gazdui, vreme de o luna, un produs premium, cu un public usor de dibuit dpdv obiceiuri si preferinte, tot ce putem privi e o defilare de clipuri inepte. V-a ramas vreunul in cap? O sa cumparati vreun produs gratie pauzelor de Mondial? Paranteza inchisa.
Reincepe meciul. E la fel de cald, la fel de umed, la fel de plictisitor. Unde e spectacolul meciurilor cu Anglia? Unde e furia ofensiva, unde e imaginatia, unde e ritmul entuziasmant? Se poate trai si fara ele? Putem privi pana la capat un meci ce se incapataneaza sa fie anost? Unde pana si publicul latin, fie el sud-american, sau sud-vest european e cuprins de toropeala? In epoca goanei dupa spectacol, dupa surpriza, dupa record, dupa nemaivazut, la ce mai foloseste un 0-0 la goluri, la ocazii, la momente memorabile?
Am continuat sa privesc, furios pe demonul ce ma indemna sa comut canalul.
Mi-au revenit in minte anii copilariei, cand silabiseam fascinat: U-ru-gua-y Fran-ces-co-li Mon-te-vi-de-o Ta-bá-re-z. Obisnuit sa ghicesc dupa nume nationalitatea unui fotbalist, am invatat ca mai toate numele bizare, greu clasabile, vin din Uruguay. De acolo sa mi se traga pasiunea pentru echipa in bleu?
Am retrait Mondialul din 2006. Semifinala aceea dintre Italia si Germania, prelungirile acelea cand fotbalul innebunise, cand fiecare clipita a jocului parea o capodopera, cand fiecare om de pe teren juca mai bine si mai intens decat o facuse vreodata. De acolo sa mi se traga slabiciunea pentru azzurri?
De fapt, amorul intra in sange pe porti necunoscute. Nu stim niciodata de ce iubim, de ce nu mai iubim. Putem sa incercam sa intelegem, dar sensul adanc al venirii si plecarii marilor sentimente ne va ramane mereu strain.
Habar nu am de ce am ridicat pumnii in aer in semn de bucurie la “ceafa” lui Godin, omul ale carui lovituri de cap, plasate in intervalul unei singure luni, i-au adus lui Atletico Madrid titlul (1-1 la Barcelona, in ultima etapa) si proximitatea agonizanta a Ligii Campionilor (un 1-0 anulat de Real cu cateva secunde inainte de final), iar Uruguay-ului calificarea in optimile Cupei Mondiale.
Nu stiu exact de ce finalul tacanit, cu Buffon cautat de centrarea lui Pirlo, cu Suárez refuzand cu incapatanare tampa sa renunte la minge in favoarea unui Cavani asteptand, mereu singur, pasa de 2-0, cu camasa candva impecabila a lui Prandelli imbibata de transpiratie si de furie neputincioasa, cu 40.000 de oameni in picioare, urland (in fine!) numele tarii favorite, cu acel suporter italian sarutand, intru indurare divina, mini-tricolorul ros-alb-verde de pe tricoul albastru pe care era gata sa il umple de lacrimi, nu stiu, asadar, de ce acest final m-a gasit tinand pumnii pentru italieni si rugandu-ma ca arbitrul sa mai prelungeasca nebunia.
Ce stiu, totusi, e ca n-as da acest atat de antipatic Uruguay – Italia 1-0 pe zece, pe douazeci, pe cate zeci de meciuri intesate de goluri, ocazii, driblinguri si faze poftiti. Spectacolul fotbalului nu il va depasi niciodata pe cel al fotbalistilor, dupa cum bulele sampaniei clipei nu vor avea niciodata savoarea vinului nascut de via care a avut, peste timpuri, ani mai buni si ani mai prosti. Plictisul bleu-albastru de aseara e doar o zi proasta din viata unei pasiuni. Sa fim recunoscatori ca fotbalul ne da sansa sa iubim si sa nu-l confundam cu distractia, fie ea ieftina sau scumpa!