Cainele nu latra, omul nu vorbeste

Articol publicat in premiera de LiterNet
Recomand citirea textului dupa vizionarea filmului

Nu e Porumboiu, desi “Politist, adjectiv” bantuie cand si cand. Nu e Puiu, desi camera il transforma pe eroul jucat pe exceptionalul Teo Corban intr-un nou Viorel de “Aurora”. E Radu Muntean si “Un etaj mai jos”, pasul in sus al unei cariere ce sta fara emotii pe acelasi nivel cu cel al corifeilor Noului Val.

O dimineata insorita. O scara de bloc. Un om urca. La capat de zgarda, un superb caine. Liniste. Deodata, zgomote. Tipete. Bufnituri. Barbatul se opreste. Cainele miroase un pres. Zgomotele se intensifica. Cainele nu latra. Barbatul tace.

Cine sunt cei doi? Ceva mai tarziu in film, dupa o examinare severa prestat de un domn arbitru ce emana serioasa competenta, aflam ca patrupedul, demn urmas cinematografic al legendarului Costel, e un exemplar cat se poate de reusit al speciei sale. Inca din debut, aflam ca stapanul, un domn spre 50 de ani, cu sotie, fiu, apartament si mica afacere ce functioneaza decent, tocmai s-a apucat de alergat prin parc intru pierderea burtii. Alimentarea pe baza de salate e de rigoare. Un cuplu, asadar, model. O norma a zilelor noastre. O bucurie sa-i privesti, sa-i ai contemporani.

Tot mai tarziu in film, aflam ca zgomotele, tipetele si bufniturile s-au lasat cu o crima. Vecina cea tanara si singura a murit. Cea mai probabila identitate a criminalului: vecinul cel tanar si insurat. Cei doi erau, probabil, amanti. Singurul martor: barbatul. Ah, si cainele. Ii stiti deja: normalitatea vremilor curente. Animalul nu latra, barbatul nu vorbeste.

Si de ce ar vorbi? Ce, e treaba lui? Ce, o stia pe fata? De unde s-o stie? O zarise asa, de vreo doua ori. O vecina oarecare. Iar ala? Criminalul? Poate fi periculos. N-ai de unde sa stii. A omorat pe cineva, totusi. Nu, hotarat lucru, mai bine isi vede de treaba lui omul nostru. De familia lui, de casa lui, de serviciul lui. Ce treaba are el cu o straina? Ce daca e moarta?

Si barbatul tace. Fata de Politie, din frica de posibila reactie a vecinului potential criminal. Fata de fiul prea tanar sa inteleaga si altceva decat jogging si jocuri pe calculator. Fata de mama prea batrana ca sa o preocupe si altceva decat perdelele si barfele. Fata de prietenii prea preocupati sa lipeasca etichete scremute de stereotipuri. Fata de sotia prea, prea, prea, hmm, aici scenariul nu prea livreaza un argument. Chiar? Cum se insinueaza tacerea intre soti? Referinte obligatorii: precedentele bijuterii ale lui Radu Muntean, “Boogie” si “Marti, dupa Craciun”.

Tacerea asta absoluta conduce la singuratate absoluta. Iar asta se rezolva dpdv cinematografic prin trecerea in derizoriu a oricarui personaj altul decat eroul principal. Chiar, faceti acest experiment: ce alta figura in afara de cea a lui Teo Corban (monumental acest actor pentru care 2015-le cu premiera la “Aferim” si la “Un etaj mai jos”, plus turnajul de la noul Caranfil s-ar putea sa insemne intrarea in categoria simply the best) v-a mai ramas pe retina dupa ce ati iesit din cinema? Cum? A criminalului?

Da’ vedeti ca si criminalul asta e cam bizar. Ai zice ca, speriat de ce i-ar putea face eroul nostru, se baga in viata lui ca sa puna presiune pe el, ca sa-l sperie, ca sa afle ce-i trece prin cap, ca sa-l manipuleze. Apoi, insa, pe masura ce trece timpul, excedat pesemne de misterul “cum de nu ma toarna asta la Politie?”, ucigasul ataca frontal si ii cere explicatii martorului-mut.

Ai zice ca il doboara tensiunea pe care o simti crescand in dosul zambetului lui cand vag-amenintator, cand tembel-relaxat si ca vrea sa se afle, sa se termine tortura asteptarii, sa-l ia Politia si gata. Doar ca senzatia mea e ca de la un anumit moment incolo nici criminalii nu mai sunt ce-au fost. Ca Iulian Postelnicu (fascinant melanj intre Nick Nolte din “Om bogat, om sarac” si straniul barbat filiform ce apare, fulgurant si fara de replica, in mai toate episoadele “Dekalog”-ului kieslowskian)  abandoneaza rolul ucigasului si intrupeaza cealalta, singura prezenta pe care barbatul din rolul principal o accepta in intimitatea gandurilor si fricilor sale: constiinta.

Nu cumva cu ea se ia la tranta pe podeaua RAR-ului eroul nostru? Cu nenorocita aia de constiinta care nu-i da pace si liniste? Caci ce altceva isi mai poate dori omul modern din afara de pace si liniste? Acum, ca a  bifat soatza, copil, casa, job, caine impecabil si jogging zilnic, asta e tot ce-si mai poate dori, nu? Iar pentru oricine sau orice ar putea impiedica indeplinarea dorintei finale, s-au inventat pumnii si picioarele. Si legumele congelate.

In aceasta cumplita si infinit-subtila radiografie a dezumanizarii individului modern, Radu Muntean reuseste una dintre cele mai frumoase secventa de cinema pe care le-am vazut vreodata. Obisnuit deja sa ignore lumanarile aprinse la usa celei ce nu va avea vreodata parte de dreptate din cauza propriei sale lasitati, barbatul aproape ca isi redusese la tacere constiinta. Pana intr-o zi cand in holul blocului o intalneste pe sora geamana a victimei (minunata cameo appearance a Mariei Popistasu) care incearca sa deschida cutia de scrisori a celei care a fost. Fara succes. Incearca si el. Acelasi rezultat.

“Ah, si, condoleante!”. Aproape ca simti pe buze gustul sarat al lacrimilor care stau sa tasneasca din ochii femeii indoliate. Chipul Mariei dispare pentru o clipa din cadru, pentru a reveni deindata ce pericolul de hohot a trecut. Clipa de gratie s-a dus. Dar ea a existat! Si a fost nascuta de singurul moment cand barbatul a vorbit. E drept, spunand o banalitate. Dar cand a incetat adevarul sa mai fie o banalitate? Si cand ne-am pierdut darul vorbirii? Si cum am ajuns sa ucidem prin domesticire cainii? Si sa sinucidem prin nepasare oamenii?

Alo? Alo? Alo? Mai stie cineva raspunsul la intrebarea ce e aia sa fii om?

“Un etaj mai jos”
Romania – Franta – Suedia – Germania 2015
Regie: Radu Muntean
Scenariu: Alexandru Baciu, Radu Muntean, Razvan Radulescu
Imagine: Tudor Lucaciu
Muzica: Electric Brother
Actori: Teo Corban, Iulian Postelnicu, Oxana Moravec, Mara Vilcu
Tatiana Iekel, Vlad Ivanov, Adrian Vancica, Ioana Flora, Constantin Draganescu