in Fictiune mioritic

Cand pasarile se muta la bloc

Articol aparut initial pe LiterNet

Dacă și-ar fi realizat filmul 50 de ani mai târziu, nu într-un micuț oraș american, ci într-o metropolă balcanică, post-comunistă și post-modernistă, pesemne că Hitchcock ar fi renunțat la viziunea exclusiv dark horror a Păsărilor sale, optând pentru cultivarea neliniștii în rândul spectatorilor prin sădirea câtorva elemente înfricoșătoare, atent camuflate într-o realitate mai degrabă colorată, voioasă și relaxată.

Dacă și-ar fi regizat serialul-capodopera Dekalog un sfert de secol și o epocă mai târziu, pesemne că Krzysztof Kieslowski ar fi împănat morala vetero-testamentară a fiecărui episod cu ceva condimente din familia absurdului ori a suprarealismului, pentru a surprinde mai bine degringolada morală a vremurilor.

Pentru că trăiește la București, în 2013, Adrian Sitaru își scrie și regizează filmele cu un ochi pe realitatea din jur și cu un altul pe istoria artei pe care o reprezintă. Și înțelege să vorbească despre morală și absența ei insinuând mari dileme, ce conduc la alegeri decisive, care, la rândul, provoacă tragedii, în cele mai banale situații și conversații. Ce poate fi mai banal în Bucureștiul clipei decât o familie din clasa de mijloc, de exemplu familia Lazăr, trăitoare la bloc, într-un apartament bine și decent mobilat, formată din doi părinți (Clara Vodă și Adrian Titieni) care vorbesc mult, se cicălesc, dar, până la urmă, se înțeleg fără prea mari certuri și chiar se iubesc, o puștoaică de 12 ani (excelentă Ariadna Titieni!) și o pisică? Mă rog, un motan.

În acest decor de o blajină normalitate, Sitaru plasează o găina vie și sădește nevoia că respectiva pasăre să fie sacrificată. E drept, o găină vie într-o cadă de apartament e o imagine relativ anacronică, mai plauzibilă în Amintiri în epoca de aur decât în anii UE. Dar, până la urmă, ce contează e drumul spre crimă, justificarea lui și tot ce urmează apoi.

La un alt etaj al blocului și pe un, aparent, alt palier al poveștii, locuiește familia Mihăeș, formată tot din trei membri (Ioana Flora – impecabilă în rolul de soție la capot; Gheorghe Ifrim -€“ excepțional rol de comedie, de văzut și re-văzut pentru a savura toate nuanțele umorului de replică, intonație, mimică și gestică; Dan Hurduc – la fel de bun că Ariadna Titieni), dintr-o clasă socială ceva mai joasă. Discuțiile dintre soți sunt mai contondente, mobila semnificativ mai kitschoasă, copilul însă la fel de isteț, cuminte, politicos.

În familia Mihăeș, apare un iepure viu. Soarta lui urmează să fie identică cu cea a găinii. Doar vârsta criminalului și destinul acestuia vor diferi. Decisiv. De ce?

E una dintre marile întrebări pe care filmul le lasă fără răspuns. De ce cele două omoruri sunt sancționate diferit? Ce fel de instanță divină e aceea care penalizează abrupt și definitiv o crimă, pentru a îngădui, fără vreo repercusiune, o alta? Ce face din sacrificarea unei găini un fapt sălbatic și din tăierea unui iepure o întâmplare domestică? Mai mult, de ce o crimă comisă cu încurajarea și consimțământul apropiaților se pedepsește fără milă și o alta, dusă la îndeplinire împotriva dorinței celor din jur, e iertată?

Aceste întrebări gravissime, pe care, de pildă, episoadele Dekalogul-ui kieslowksian le nășteau la tot pasul, oferindu-le răspunsuri pe cât de neașteptate, pe atât de necruțătoare, sunt bine deghizate în Domestic-ul lui Sitaru sub tone de vorbe, feluri de mâncare și soiuri de băutură. Se mănâncă, se bea și se vorbește enorm în blocurile românești din 2013 și la fel și în film Se dezbate orice, oricând, se spune orice, despre oricine. Iisus a fost extrateterestru, ba nu, român, cum tot român a fost Shakespeare, cum imiment este impactul planetei cu un meteorit, etc.

Departe de a-și moraliza personajele și țesătura lumii căreia îi aparțin, Sitaru tulbură încă și mai mult apele și așa opace, creînd un personaj, Toni (rol bine ținut în frâu de Sergiu Costache), care creează, involuntar, premisele tragediei, pentru ca apoi să fie măcinat de mustrări de conștiințe ambalate sub forma unui vis recurent, de un absurd perfect. Doar că, chiar și într-o evaluare morală extrem de strictă, responsabilitatea lui Toni este că și inexistentă, după cum și remușcările sale sunt perfect inutile. Și totuși, Toni e cel care ne introduce în poveste. De parcă ar vrea să ne spună că, îndrăgostit fiind de animale și iubitor de copii, a oferit cândva cadou un motan unei fetițe de 12 ani. Și asta a dus la o nenoricire. Și tot încercând să înțeleagă de ce s-a întâmplat ce s-a întâmplat, a visat un vis și a filmat un film.

Despre Păsările lui Hitchcock s-a spus că explicația pentru revolta ce terorizează orașul ar fi vina oamenilor de a ține păsările captive în colivii. În Domestic, criminalul salvat de soartă ajunge să se atașeze de o colivie în care găzduiește un canar. Hitchcock lasă o portiță de salvare, permițând o explicație pentru tragedie, Sitaru barează orice deducție rațională care ar putea justifica nenorocirea. Nici chiar cruntă justiția divină ce încă mai veghea lumea căzută a Dekalog-ului nu mai există.

Trăim în post-modernism și Iisus e ba extraterestru, ba român, ba o invenție evreiască de stors bani de la turiști creduli. Un zumzet de voci acoperă mesele pline de mâncare și viețile golite de sens. Dacă închideți ochiii la secvența Crăciunului familiei Mihăeș, veți avea senzația că un stol de păsări a invadat sală de cinematograf.

Domestic
Romania 2013
Regie si scenariu: Adrian Sitaru
Imagine: Adrian Silisteanu
Actori: Adrian Titieni, Clara Voda, Ariadna Titieni,
Gheorghe Ifrim, Ioana Flora, Dan Hurduc, Sergiu Costache

Write a Comment

Comment

Webmentions

  • Un sant nu prea adanc | Daily Acting

    […] parte din echipa “Domestic”-ului lui Adrian Sitaru, actorii Adrian Titieni, Sergiu Costache si Gabriela Popescu plus operatorul […]