in Bulandra

Cat te-am asteptat, Ducule!

Text publicat initial de LiterNet

La finele anilor ’90, intr-una dintre cele doua pauze ale legendarului „Trei surori” (cu, printre altele si altii, Oana Pellea, Marcel Iures si ravasitoarea lor intalnire printre spectatori, la flacara unei lumanari ce palpaie inca), publicul era invitat, pentru un fum de tigara si/sau o gura de aer proaspat, intr-o curte interioara. Ascuns privirii trecatorilor de pe strada Calderon de un gard inalt, patio-ul readucea in memorie istorii vechi, de pe vremea cand spatiul de joc din Gradina Icoanei al Bulandrei era sala de festivitati a Scolii Centrale. Construita in 1900, cladirea a avut parte de o istorie aventuroasa, ce a culminat, la mijlocul anilor ’50, cu transformarea ei in cel mai modern spatiu teatral al Bucurestiului. Responsabil pentru aceasta revolutionara transformare a fost, la vremea respectiva, un tanar arhitect pe nume Liviu Ciulei, cel care avea sa devina, peste decenii, figura-emblema a teatrului-emblema al orasului.

Usa din foaier care ingaduia accesul in acea curte interioara a ramas inchisa in anii care au urmat surorilor. Si odata cu acea usa, pare ca s-a inchis si drumul ascendent al carierei lui Alexandru Darie, regizorul celor „Trei surori” si al altor mari spectacole care au marcat epoca de glorie a Bulandrei de la finele secolului trecut. Director al teatrului inca din 2002, Darie a facut titluri bune in presa culturala a ultimilor ani mai degraba datorita performantelor manageriale decat a celor regizorale. Totul pana in decembrie 2014, intr-o seara rece si umeda, cand usa aceea s-a deschis din nou.

Aproape o suta cincizeci de oameni i-au trecut pragul. Printre ei, Ducu Darie si Andrei Serban. Pe o carare strajuita de lumanari asezate in recipiente de sticla, oamenii au facut cativa pasi in tacere si apoi s-au prins a urca o lunga scara metalica. La capatul ei, dincolo de crengile unui copac ce amintea de „Capul de ratoi”, ii asteptau o sala (Space Studio), o scena (imbracata, de scenograful Octavian Neculai, in iarba salbaticita a unei gradini prost ingrijite) si sase actori (Cornel Scripcaru, Marius Chivu, Daniela Nane, Ioana Macaria, Dan Astilean, Camelia Maxim). Serban s-a asezat in mijlocul uneia dintre cele doua gradene, Darie la capat de rand. Luminile si-au preschimbat textura si spectacolul a inceput.

Pe muzica halucinanta a lui Adrian Enescu, in conurile de lumina si umbrele tacute ale lui Darie, pe buzele si lacrimile celor sase actori, textul Yasminei Reza a explodat, izbind cu forta unui uragan in intestinele, creierele si cordurilor celor prezenti si atenti. Ce e, de fapt, „Conversatia dupa inmormantare”?

O amintire transformata in proza a fratelui mai mic Alex (pe care Marius Chivu, aflat la cel mai bun rol al carierei, il plimba intr-un carusel ireal de stari  si emotii, starnind deopotriva rasul, plansul si, mai ales, gandul)?

O nalucire a aceluiasi Alex?

O redare fidela a unui priveghi ratat, al carui final vireaza brusc in fantastic? Sau in absurd? Sau in nebunie? Sau in ironie?

Goana a sase personaje printr-o viata din care tatal-autor a ales sa-si ia talpasita, pretizand, totusi, sa fie ingropat in ceea ce candva era o gradina paradisiaca?

O aducere la zi a spiritului cehovian, ceva in stilul „Winter Sleep”, cu Edith (entuziasmanta Ioana Macaria!) ca o noua Sonie cautand disperata impacarea fratilor dragi, parand ca zareste o umbra a iubirii la a carei implinire nici nu indrazneste sa viseze, acceptand cu resemnare non-sens-ul vietii in vasta preerie americana, versiunea 2.0 a stepei rurale rusesti?

O nu mai putin cehoviana poveste de dragoste intre fratele cel mare, Nathan (Cornel Scripcaru este vedeta absoluta a unei distributii ce functioneaza exceptional), si fosta amanta a lui Alex, Eliza (priviti ochii Danielei Nane atunci cand nu are replica, priviti-o cum se ascunde, luind forma spinarii barbatului iubit, si veti intelege unul dintre superlativele actoriei!), cei care, in clipa regasirii, in prelungirea unei sonate de pian beethoveniene ale carei acorduri Scripcaru le deseneaza in aer cu uluitoare minutie, produc o scena de dragoste pentru istoria teatrului romanesc?

O reintrupare a clasicului triunghi amoros cu trei pierzatori insangerati de cioburi de fericire prea rare si prea ascutite?

Radiografia esecului ideii de familie, atat in versiunea rurala, intruchipata atat de cei trei frati, cat si in cea urbana oferita de Pierre (Dan Astilean, jucandu-se cu imensa placere de a fi actor) si Julienne (Camelia Maxim, clovnizand existenta de „pisi”, dar si lasand  in urma tristetea din replicile aruncate in siajul marturisilor celorlalte doua personaje feminine despre pasiunile lor clocotitoare: „Eu n-am avut niciodata o Noapte! Eu am avut doar nopti”)?

Pesemne ca toate sunt de gasit in spatiul de doua ceasuri al unui spectacol pe care mintea, imaginatia, talentul si rabdarea lui Alexandru Darie l-au produs la inaltimea la care, candva,  respirau, iubeau si pierdeau cele trei surori. In secventa desfraului bahic, in scenele cand privirile si palmele lui Nathan si Eliza se intalnesc, in dialogul muzicii cu reflectoarele si cu elementele de decor, in jocul infinit de complex, de variat, de studiat, de asumat, de interiorizat al fiecarui actor, in privirile lor ce transforma panourile laterale ale decorului cand in pereti, cand in ferestre, cand in oglinzi, cand in spatii fara de sfarsit si in timp fara de clepsidra, se simte pofta nebuna de a gandi sensurile unui text si de a face teatru a unui om ce si-a regasit drumul. De-a lungul piesei, ros de emotie, Darie se agita continuu pe scaunul sau izolat la margine de sala, cautandu-i privirea lui Andrei Serban. La final, chipul imbujorat al acestuia, radiind fericire, a fost, pesemne, cel mai frumos dintre complimentele care i se puteau face omului care si-a invins caderea.

Acolo, in privirile luminoase ale acestor doi barbati, in „Omul cel bun din Seciuan” si in „Conversatie dupa inmormantare”, in bucuria pe care actorii acestor doua spectacole incantatoare o asaza in fiecare replica, in fiecare gest, in fiecare tacere, acolo se gaseste un capital de valoare culturala si de fericire umana care e pesemne cel mai frumos cadou de Craciun pe care un teatru il poate oferi spectatorilor sai. Bulandra is back in business and the business is better than ever!

Bulandra
„Conversatie dupa inmormantare”
Text: Yasmina Reza
Traducere: Alex Leo Serban
Regie: Alexandru Darie
Scenografie: Octavian Neculai
Muzica: Adrian Enescu
Actori: Cornel Scriparu, Marius Chivu, Daniela Nane,
Ioana Macaria, Dan Astilean, Camelia Maxim

Write a Comment

Comment

Webmentions

  • Miezul lucrurilor | Daily acting

    […] cel bun din Seciuan”, desi Neculai e scenograful celeilalte bijuterii a Bulandrei, „Conversatie dupa inmormantare”. Cu aceasta din urma, „Rata salbatica” imparte si priceperea crescanda a lui Ducu Darie […]

  • Conversatii inainte de inmormantare | Daily Acting

    […] Icoanei. Zborul, insa, incepe in noua Studio Space, amplasata in copacul din curte. Acolo, in “Conversatie dupa inmormantare”, Daniela Nane se preda, pas dupa pas, in bratele lui Cornel Scripcaru, ale carui degete tocmai […]