In primul rand, adica in copilarie, a fost sportul. Apoi au aparut, unul dupa altul, teatrul, muzica, presa, cinema-ul, politica. Marile pasiuni, asadar. Toate dinspre si spre carti, desigur. Dar, mai intai si mai intai, sportul.
Am vrut sa scriu ceva in ziua debutului Europeanului de fotbal. Dar n-am gasit vreme. Ori stare. Acum, insa, dupa o ora de mers cu troleibuzul prin seara torida, dupa o ora de devorat paginile gsp-ului despre Londra, dupa aceasta bijuterie de articol scrisa de aceasta mandrete de om si jurnalist, acum pot scrie. Si pot spune ca diseara, peste doua ore si ceva, ma voi bucura ca un copil, nu ca orice copil, ci precum copilul care am fost ca va incepe Olimpiada. Cu vorba memorabila (probabil singura) lui Crin Antonescu “ce e in noi nu moare niciodata” (am incheiat citatul si ghilimelele).
Alaturi de Mondialul si Europeanul de fotbal, dar mai presus, totusi, de ele, Olimpiada inseamna evenimentul printre cutele caruia am zarit lumina victoriei si intunericul infrangerii pe pamantul pe care invatam sa traiesc. Din cateva carti, din cateva reportaje de ziar, din povestirile celor mai mari, din cutia televizorului incepand din ’92 incoace, Olimpiada m-a invatat ca in mai putin de trei saptamani se pot trai si scrie povesti cat pentru sute de destine. Si am mai invatat ca nimic din tot ce a fost nu va depasi ca emotie ceea ce va urma la Jocurile urmatoare. Ca trecutul are valoare in masura in care ne invata sa traim prezentul si sa ne visam viitorul.
Andrei Serban cauta mereu sa isi invete actorii si sa produca in fata publicului revelatia lui aici si acum. Olimpiada face asta de peste o suta de ani. Desigur, pentru cei ce au creier sa judece, inima sa bata, ochi sa planga, brate sa imbratiseze, chip sa zambeasca. Chiar asa, stiti ce invat de la sport? Sa traiesc! Restul pasiunilor ma invata cum!
Priviti si traiti Olimpiada! Si cititi-l pe Tolo si toti ceilalti de la fata locului! Pai, ce facem? Traim sau nu traim? Aici? Acum?