Cel mai iubit dintre pamanteni

Text publicat in premiera de LiterNet

De sus, Romania arata incantator. Padurile sunt dese, iarba e verde, soarele dezvaluie intinderi incantatoare, casele din zare par construite din turta-dulce. “Bacalaureat” ne coboara la nivelul solului. Printre pamanteni. Personajele filmului lui Mungiu locuiesc la parter. Intr-un orasel hidos pe nume, nu-i asa, Victoria. Amplasat unde altundeva daca nu la poalele celui mai inalt lant muntos de pe acest meleaguri. De jos, Romania arata un pic altfel.

Acolo jos, se vorbeste enorm, evitandu-se, totusi, subiectele cu adevarat importante. Care izbucnesc la suprafata in situatiile de criza sau raman nevorbite pe vecie. Peste vorbe si in rarele intervale de pauza dintre ele, bazaie soneriile si vibratiile telefoanelor. Mobile ori fixe. Paranteza: ne plangem adesea de pick-hammere, bormasini si claxoane. Mungiu si formidabila echipa de sunet a acestui film ne atrag atentia asupra bombardamentului la care ne supune dragutul gadget colorat si destept, infinit mai angoasant decat toate cele pe care, cu multe lene ‘telectuala, le enumeram cand vine cazul sa ne plangem de calitatea vietii. Ca, deh, e mult mai usor sa te plangi de de Doreii de pe strada decat de ala din oglinda. In film, claxonul capata chiar un “ce” candid, marcand trecerea eroului principal pe langa blocul uneia dintre femeile iubite. Inchis de paranteza.

Acolo jos, “oameni suntem” inseamna ne descurcam cum putem, fiecare pe cont propriu, traficand singurul lucru pe care il respectam cu adevarat: interesul propriu. Unii o fac cu cinism, stiind precis ce presteaza, altii reusesc sa sse mai auto-amageasca pe ici-colo, bagand oarece roz in tempera cu care isi coloreaza povestile propriei existente. Aceste doua categorii formeaza majoritatea. O formeaza acum, au format-o si acum 26 de ani.

Acolo jos, exista si altfel de oameni. O parte din baby-boom-ul produs valul 1 al “decreteilor” (primii ani de dupa decretul ceausist din 1966) a inteles revolutia ca pe o sansa de a incepe o viata bazata pe valori in raspar cu cele ale majoritatii. Romeo (Adrian Titieni) si Magda (Lia Bugnar) sunt doi astfel de oameni. “Bacalaureat” nu ne ofera amanunte despre motivele ruinarii viselor lor de tinerete. Ne face insa martori la probabil cea mai semnificativa criza a existentei lor, starnita de evenimentele (aglomerate teribil de mana neinduratoare a destinului) in cele cateva zile in care fiica lor, Eliza, isi sustine bacalaureatul. Adica, examenul de maturizare.

In fapt, mai multe personaje isi joaca maturizarea in zilele acestui film. Printre ele, nu e si Magda. In interpretarea impecabila a Liei Bugnar, mama / sotia e fantoma a omului ce poate a fost candva. Motivele demisiei pe care si-a depus-o demult din functia de erou principal al propriei existente se pierd in negura trecutului ce vine a o tulbura o singura data, cand un ofera un hohot de plans drept raspuns la intrebarea lui Romeo: “Tu mai tii minte de ce ne dusmanim noi asa, Magda?”. Si tot din trecut, ca un ecou al unei tandreti apuse, vine si “Tica”, alintul pentru sotul devenit intre timp strain. E in acest Tica ceva din inabusitoarea familiaritate a gestului cu care personajul Mirelei Oprisor din “Marti, dupa Craciun” ii strecoara inca-sotului jucat de Mimi Branescu cadoul de Craciun pentru fetita lor, ce nu stie inca nimic de iminenta lor despartire.

De altfel, Branescu din “Marti, dupa Craciun” ii imprumuta multe lui Titieni din “Bacalaureat”. Aceeasi auto-plasare intr-o situatie cvasi-imposibila, aceeasi pendulare intre doua lumi (a sotiei si a amantei), aceeasi dilema incarcata, pe ambele fatete, de vise si regrete, aceeasi senzatie de rupere in doua. Mungiu duce povestea inca mai departe, punand in gura amantei Sandra (mare revelatie actrita timisoreana Malina Manovici!), in prima noapte a posibilei lor vieti impreuna, o vorba cat un cutit infipt in inima: “Ma duc sa-ti intind canapeaua in sufragerie!”. E clipa cand Romeo, la capatul unui sir cumplit de lovituri incasate din toate directiile, ridica pentru o secunda capul din farfuria de ciorba (singura hrana gatita pe care o mananca personajul de-a lungul intregii pelicule, omagiu-ironie al lui Mungiu, ce prin inserarea acestei secventei iconice a Noului Val isi admite apartanenta la el) si pare a fi aproape de K.O. E probabil momentul suprem al interpretarii exceptionale pe care Adrian Titieni o reuseste in rolul maxim carierei sale.

Dar Romeo nu cedeaza. Desi tot imaginarul vietii sale (valori, vise) se prabuseste in cateva zile. Ca un castel de nisip. Sau, mai bine spus, ca un “House of Cards” al plaiurilor noastre. De altfel, aidoma lui Frank (Kevin Spacey) din serialul american, doctorul din Victoria are tendinta de a-si pregati diverse gustari pe baza de fructe prin asezarea acestora pe suprafete perfect plane si taierea lor metodica cu cutite supra-dimensionate si ultra-ascutite. Romeo pamanteanul versus Frank Underwood/world.

E drept, Romeo si-a facut-o cu mana lui. Planul lui de viata avea drept cheie-de-bolta salvarea fiicei de duhoarea parterului mioritic si trimiterea ei cat mai departe. De pilda, la facultate, in Cambridge. Orbit de frustrarea ce l-a cuprins treptat, de-a lungul anilor, pe motiv de strambatatea lumii din jur pe care modelul lui de medic onest (adica, non-spagar) n-a parut sa o schimbe nici cu o centima, Romeo parieaza totul pe fiica silitoare, pe care ajunge sa o sufoce cu perna propriei sale ratari. Tatal isi iubeste fiica si ii doreste tot binele din lume. Si nu se rezuma la vorbe goale, ci trece la fapte, calcandu-si in picioare toate principiile. Pacat ca nu stie o iota din cine e, de fapt, fiica lui, cum isi vede ea propriul bine, ce spaime si vise are ea, nu el pentru ea.

Sa nu diabolizam personajul tatalui, totusi. Sa nu-l idilizam nici pe cel al fiicei. De altfel, in buna traditie a Noului Val, Mungiu nu ingaduie nici unui personaj sa fie integral alb sau integral negru. “Tata, sa stii ca m-au lasat sa scriu mai mult de 3 ore. Li s-a facut mila de mine si m-au lasat. De aia n-a fost nevoie sa fac altceva”, explica Eliza, domolindu-si portretul angelic pe care refuzul compromisului patern ar fi putut sa i-l contureze. Exista chiar posibilitatea ca tusele personajului fiicei sa lasa inca mai ample umbre.

Intr-o analiza pe imagine video ce aminteste de interogatiile despre cinema ale lui Porumboiu din “Metabolism sau Cand se lasa seara peste Bucuresti” (a se vedea si gemenele cadre-ecografice din cele doua pelicule) si analiza pe Blow-Up-fotografic in descendenta Antonioni-ana, Romeo incearca sa afle adevarul despre intamplarea, tentativa de viol asupra Elizei, care a marcat inceputul sfarsitului iluziilor sale. Desi ne-privilegiata (dar nici total exclusa) din curgerea ulterioara a scenariului, exista posibilitatea ca insasi fata sa fi orchestrat intreaga intamplare, cu scopul de a-si justifica o ulterioara nota mediocra la bacalaureat, nota ce i-ar fi zadarnicit tatalui planul de a o trimite la studii in strainatate.

Gandita exceptional, secventa cand, sub privirile camerei de luat vederi stradale, agresorul o trage violent pe fata in afara cadrului pare sa-i spuna tatalui-spectator: “Cu tehnicile tale de veghere si supraveghere, cam atat poti sa vezi, tati: a am disparut din cadrul vietii tale. Pentru chestii mai sofisticate, cum ar fi adevarurile mele interioare, dubiile, fricile, iubirile mele (cherchez la grand-mère, papa!), ai nevoie de altceva, de o alta abordare, de o alta deschidere, de o alta privire, tata drag!”.

Extinzand discutia, camera de luat de vederi plasata pe zidul exterior al blocului si gratiile la ferestre nu alunga frica (frica aceea din “Caché”-ul lui Haneke, produsa de nenumaratele si nenumitele angoase ale post-modernitatii imburghezite care a ajuns, iata, si in Victoria!). Pentru ca doar ea, frica, sparge acele geamuri. Frica aceea dementa, care il mana pe Romeo pe strazi in cautarea presupusului agresor de geam (teribila suprapunerea cu alura de strivire pe care o reuseste, in primele minute ale filmului, camera lui Tudor Vladimir Panduru intre suspectul fugarit de Titieni si trenul trecand in maxima viteza) si a presupusului agresor de fata (tremurul aceleasi camere, suprapusa peste zgomotul unui alt geam spart ori poate a unei impuscaturi, in secventa de dupa coborarea din autobuz, din partea a doua a filmului, are ceva din fuga cu cadavrul fetusului in brate din “4, 3, 2”).

Frica sau poate vreo instanta divina, ratacita din vreun “Dekalog” al lui Kieslowski in plin Val Nou. Parca din tot Kieslwoski, din “Rouge”-ul acela nou-nou-testamentar, tasneste si cainele al carui cadavru ii ingaduie lui Romeo singurul moment de catharsis, cand tensiunea si durerea interioare prind drum catre o vaga supapa de iesire. Capacul e degraba pus la loc si ritmul demential al destinului revine la putere.

Romeo, ce nume, ce salt! Din cea mai cunoscuta poveste de dragoste a lumii in cea mai familiara reprezentare a lumii in care traim. Romeo, fiul iubit de mama care, desigur, are nevoie ca cineva sa ii dea jos draperiile (asemenea mamei din “Un etaj mai jos”) si de cineva care sa se ingrijeasca de cavoul familiei. Romeo, amantul care n-ar fi rau sa stie un logoped bun pentru viitorul fiu-vitreg. Romeo, tatal ce trebuie sa se ingrijeasca pana si de producerea pastei de dinti pentru ca mama are o migrena eterna. Si tot asa.

Sa nu ne lasam inselati! Mama (tare frumos rolul facut de Alexandra Davidescu!), amanta, sotia, fiica il iubesc pe Romeo. Mai mult, mai putin, mai pasional, mai sfios. Dupa caz. Doar ca, nu se stie cum, barbatul e mai degraba caratorul lor de sacose decat omul din rolurile enumerate mai sus. Vina lui? Egoismul lor? Undeva la mijloc? Poate doar asistenta, Csilla (Orsolya Moldován memorabila), sa nu vrea nimic de la el. Un sentiment mut (iubire?) si atat. Undeva, discret, nebagat in seama de aproape nimeni. Ca un avort intr-o dimineata senina de iunie (ceva, putin, s-a schimbat, totusi, de la “4, 3, 2” incoace).

Cel mai iubit dintre pamanteni a fost candva copil. A fost, poate, precum Matei (David Hodorog, ce debut!), pustiul de 6 ani al Sandrei, cea salvata de la moarte de dr. Romeo in urma unui cumplit accident rutier intamplat, candva in trecutul filmului, pe un pod, unde, in prezentul filmului, se intampla alt accident devastator (ceva, mult, nu se schimba niciodata in tara lui “4, 3, 2”). Matei, copilul care se apropie de Romeo la adapostul unei masti (reverenta “Din dragoste, cu cele mai bune intentii”). Matei, copilul care, in cea mai intens-nelinistitoare din punct de vedere moral secventa a filmului, priveste o nedreptate si alege sa actioneze. Sa faca dreptate. Violent. “Nu asa, Matei, nu asa se face!”, ii spune, corect, Romeo. “Dar cum?”, intreaba privirea pustiului.

Cum facem, asadar? Cum facem sa oprim raul atunci cand intelegem ca nu mai putem intoarce capul, cand vorba buna e insuficienta, cand realizam ca reactia violenta e o prostie? Cum facem sa nu ucidem iar si iar si iar, cu suficienta si prostia si neincrederea noastra, pornirea pustiului de 6 ani care nu inghite nedreptatea si pornirea pustoaicei de 18 ani care alege sa nu taie nenorocitele alea de 3 cuvinte care ar fi dus-o, poate, la Cambridge? Cum facem sa ne oferim si o alta sansa decat aceea a infinitului trafic cu influenta constiintelor din vietilor noastre? Cum facem sa nu mai reconstituim etern raul punandu-ne batista pe ochi (George Constantin in “Reconstituirea”, Vlad Ivanov, aici) ca si cum totul ar fi departe de ochii, de puterile noastre?

Romeo sunt eu. Asa cum esti si tu. Si tu. Si tu. Asa cum Romania e cea din “Bacalaureat”. Cateva personaje isi dau zilnic examenul de maturitate. Poate ca toate il pica sau ca poate ca unele il trec. Conteaza?

Daca ar fi sa aleg o secventa din toata aceasta bijuterie a lui Mungiu, mai stralucitoare decat tot ce a facut pana acum, as alege clipa cand fiica (Maria-Victoria Dragus e speranta transformata in certitudine) isi someaza ingrijorata tatal: “Vino repede, ii e rau bunicii!”. E singurul crampei de iubire pura din intreg filmul. E samburele din care poate renaste totul.

Cat despre tardiva sau nu a aparitie a DNA-ului in ADN-ul metastazat al societatii romanesti, merita amintit motto-ul unuia dintre filmele lui Lucian Pintilie, “Prea tarziu”, singurul creator caruia Noul Val ii admite autoritatea morala si artistica:

“Acest film este dedicat tuturor celor care cred ca inca nu este prea tarziu!”

“Bacalaureat”
Romania & Franta & Belgia 2016
Regie & Scenariu: Cristian Mungiu
Imagine: Tudor Vladimir Panduru
Montaj: Mircea Olteanu
Actori: Adrian Titieni, Maria-Victoria Dragus
Lia Bugnar, Malina Manovici, Rares Andrici, Orsolya Moldován, Alexandra Davidescu
David Hodorog, Emanuel Parvu, Lucian Ifrim, Vlad Ivanov, Gheorghe Ifrim