Text aparut initial pe LiterNet
Desi bazat pe fapte reale (chiar pe neasteptat de multe fapte reale – merita vazut, pentru documentare, excelentul “Marele jaf comunist” al lui Alexandru Solomon), “Closer to the moon” e mult mai aproape de specia basmului decat de cea a filmului in cheie-realista. E drept, filmul lui Nae Caranfil reconstituie o poveste, o epoca, reinsufleteste personaje care au existat aievea, dar acest demers de reconditionare e un simplu pretext. Nu despre un jaf, nu despre comunismul violent al anilor ’50, nici macar despre cei sase oameni cu biografii spectaculoase, care un facut gest bizar, greu de inteles chiar si dupa 55 de ani, e vorba in prima superproductie romaneasca de limba engleza cu distributie hiper-majoritar anglo-saxona, ci despre cinema. Mai exact, despre cinema-ul hollywoodian. Inca mai exact, despre dragostea pentru cinema-ul hollywoodian a lui Nae Caranfil.
Alter-ego al operatorului Virgil (jucat britanicul Harry Lloyd in cheia naiv-induiosatoare a faimosului actor de comedie Norman Wisdom), Caranfil impregneaza fiecare secventa a filmului cu imensul sau atasament pentru arta umbrelor miscatoare. Intre ochiul lui Nae si realitate se interpune intotdeauna lentila camerei de filmat. Iar lentila nu e o simpla sticla perfect transparenta, ci o colectie de filtre ce coloreaza realitatea in chip sofisticat.
Intr-una dintre cele mai frumoase secvente ale peliculei, Virgil se indragosteste de Alice (minunat-dominatoarea Vera Farmiga) privind-o prin ochiul camerei de filmat. In cea mai frumoasa secventa a filmului, Alice zambeste seducator si trist atunci il priveste prin aceeasi camera de filmat pe Max (Mark Strong = eleganta talentului = placerea jocului), vechiul, unicul ei iubit, pe care pare ca abia acum, gratie inventiei lui Edison, il vede cu adevarat. In ambele cadre, memoria scoate la lumina chipul lui Jerzy Stuhr, operatorul personaj-central din “Amator”, filmul de debut al lui Kieslowski.
Functia glamour a aparatului de filmat functioneaza impecabil si atunci cand vine vorba de Bucuresti. Fie de orasul-imaginat (vezi multiplele cadre din piateta cu aer patriarhalo-medieval, inventata intr-un studio cinematografic), fie de orasul-real (vezi delicioasa plimbare din dimineata de 1 ianuarie 1959, cand strazile si peretii centrului istoric sunt mai proaspete si mai seducatoare decat insasi revolutia lui Fidel ce tocmai invingea la zeci de mii de kilometri distanta – intr-un anumit sens, Strong, Farmiga si ceilalti sunt, pe strazile Bucurestiului, in “Closer to the Moon”, cam ce sunt Redford, Olin si ceilalti pe strazile Havanei in filmul omonim).
Cinema-ul spumos al lui Caranfil are si portiuni cand sampania de soi vireaza inspre spumant Zarea. Dezamagesc, de pilda, repertoriul si prestatia lautarilor din noaptea Revelionului, atipic de conventionale (Kalinka???) pentru un regizor care in “Filantropica”, de pilda, uimise (si) prin capacitatea sa extraordinara de a inventa muzichii noi pe librete vechi. Dupa cum plicticos-sablonarde, sunt monoloagele judecatorului-stalinist si regizorului-betiv (cel din urma, personaj si meteahna cat se poate de reale – la 22 de ani dupa ce “regiza” reconstituirea jafului intr-un documentar de propaganda comandat de regimul Dej, Virgil Calotescu isi castiga celebritatea cu “Buletin de Bucuresti”, fictiunea si ea mustind de propaganda, de data asta a regimului Ceausescu).
In rest, insa, conventia basmului tine. E un aer artificial in tot si toate, asumat de regizor, asumat de operator, asumat de actori, asumat de public. O voce pare a spune la fiecare pas:
“Da, e adevarat, oamenii aceia au facut un gest greu de inteles, manati, probabil, de disperarea unei existente distruse de cenusiul acelor timpuri. Da, e adevarat gestul lor n-a contat, n-a avut ecou, nici macar comunistii, nici ei n-au avut curiozitatea sa incerce sa-l priceapa. Da, e adevarat, uratul a invins, comunismul a ajuns sa se intoarca chiar si impotriva ce celor credeau in ideile lui pe vremea cand era doar un vis. Si totusi, viata, chiar traversand acele grozavii, poate avea candoarea ei, farmecul ei, bucuriile ei, sensul ei.
Nu neaparat viata reala, acolo e poate rolul Noului Val sa spuna ce si cum (OK, n-am vrut sa spun asta, mi-a scapat, sa fiu iertat), ci viata de pe ecran, astea doua ore pe care vi le smulg, astea doua ore cand sunteti ai mei, cand tot ce e afara, dincolo de usile cinematografului, inceteaza sa mai existe, cand tot ce conteaza sunt umbrele acestea dansand pe pereti, umbrele acestea pe care mi le imaginez si le asez pe hartie si in gand ani si ani de zile pentru a vi le oferi, din timp in timp, atunci cand vine vremea ca tot ce simt pentru cinema, pentru viata si pentru voi sa fie iarasi spus.”
“Closer to the moon”
Romania / SUA / Italia / Polonia 2014
Regie & Scenariu: Nae Caranfil
Imagine: Marius Panduru
Decoruri: Andreea Popa
Costume: Doina Levintza
Muzica: Laurent Couson
Actori: Vera Farmiga, Mark Strong, Harry Lloyd
Webmentions
[…] ale blocurilor Havanei? Ce s-ar intampla daca, nealegand sinuciderea eroica, personajele din „Closer to the moon” ar revizita, decenii mai tarziu, ultimul etaj al marilor lor vise si petreceri? Ce uneste, dincolo […]