in Xtra

Conversatii inainte de inmormantare

Articol publicat initial de LiterNet
Acum si cu Addendum!

Un an straniu si neobisnuit de dens e pe cale sa se incheie. S-au intamplat multe, in felurite portiuni ale vietii, au fost multe suisuri, inca mai multe vai, memoria nu le va retine, desigur, pe toate, nici macar acest mic text de final nu isi propune sa fie o antologie completa. Si totusi cateva cuvinte se pot scrie, cateva amintiri se pot evoca si, mai ales, cateva clipe se pot strecura discret in buzunar, pentru un eventual folos in restul timpului ce ni s-a dat.

A fost anul cand cel putin doua capodopere cinematografice au vizitat ecranele romanesti. „La grande bellezza” si „Winter sleep” apartin genului acela rarissim de film care te amuteste treptat, te smulge cu blandete din realitate si te impinge cu discretie in cele mai intunecat-dragi caverne ale propriului sine. La capatul vizionarii lor, desi trist, ingandurat, tacut, te regasesti aproape mereu privindu-te cu drag in oglinda. Obrajii arzand, ochii fierbinti, inca urmele de lacrimi sunt semn ca traiesti, ca iubesti, ca nazuiesti, ca indiferent cat de grea ori de presarata cu erori, calatoria aceasta pe nume viata merita facuta. De ar fi bauturi, filmele lui Sorrentino si Ceylan pesemna ca s-ar imbutelia in sticle imbracate in catifea.

A fost si anul unui Campionat Mondial ce a readus cea mai fascinanta intamplare sportiva ne-olimpica in prim-plan-ul imaginarului planetar. Brazilia a fost gazda revigorarii competitiei a carei regina all-time este, dar a si a propriei sale disolutii, intr-un 1-7 cu Germania cel putin la fel de coplesitor ca si marile victorii ale istoriei sale glorioase. Revenirea Olandei, de la 0-1 in minutul 44 la 5-1 in final, in fata campioanei momentului, Spania, a fost o alta bijuterie a destinului, in care zborul ce pare etern al lui van Persie de la golul egalizator a gasit la destinatie noaptea cea neagra a carierei unui urias pe nume San Iker. Din pleata lui Pirlo survoland miezul apararii engleze, s-a nascut aerul renascentist al unui Italia – Anglia 2-1 pe care Michelangelo insusi l-ar fi aplaudat in picioare. In fine, prin meritatul sau esec in fata aceleiasi Germanii, Argentina a intregit drama sud-americana (nemtii sunt primii din istorie care traverseaza Atlanticul spre casa cu trofeul in brate), dar a si confirmat uriasul capital de zambet si iubire pe care e capabila sa il stranga peste ani (ce aduc impreuna copiii care am fost si adultii care vom fi) si peste munti (uniti de cerul noptii de vara, cand turcoaz, cand plin de stele, sub ingaduinta caruia se joaca, pana la urma, toate finalele vietii noastre) aceasta seducatoare echipa nationala.

„Sfarsit de sezon” e cartea ce ar putea marca generatia celor care, traindu-si acum anii ’30 ai vietii, constientizeaza, pe de o parte, imposibila intoarcere in lumea rurala ce a fost candva paradisul bunicilor si poate si al parintilor lor si, pe de alta, cvasi-imposibila implinire a fericirii pe cont propriu intr-un decor urban populat de atractie, iluzie si fuga. Marius Chivu scrie 11 povestiri pe care cei din publicul-tinta le cam citesc cu dureri de stomac. E atat de mult adevar si atat de putin fard in cartea de la Polirom, incat aceasta devine prima reprezentanta a genului literar ce poate fi lejer incadrata in curentul artistic pe nume Noul Cinema Romanesc. Si aceasta intamplare e cu atat mai tulburatoare, cu cat are loc intr-un an mai degraba sarac pentru filmul autohton.

 „Omul cel bun din Seciun” e textul gratie caruia Andrei Serban a readus Bulandra la altitudinea sa istorica. In acest cel mai bun spectacol al Bucurestiului 2014, teatrul exista la un nivel ce nu ingaduie rest nici din partea actorilor, dar nici a spectatorilor. Deopotriva confiscati de ritmul naucitor al piesei, oamenii scenei si cei ai salii se intalnesc ca intr-un ritual de descompunere si re-asamblare a vietii interioare si inconjuratoare. In caz de existenta, creatorul Universului, macar al celui uman, ar merita, asemenea lui Berthold Brecht, plata unor drepturi de autor.

Maretia apartine clasicei sali din Gradina Icoanei. Zborul, insa, incepe in noua Studio Space, amplasata in copacul din curte. Acolo, in „Conversatie dupa inmormantare”, Daniela Nane se preda, pas dupa pas, in bratele lui Cornel Scripcaru, ale carui degete tocmai desenasera in aer acordurile unei sonate de Beethoven. In privirea ei, in lacrimile lui, in imbratisarea lor, se joaca marea scena a intregului esafodaj pe nume 2014. O femeie, un barbat, o iubire strivita si timpul care refuza sa aseze urmatoarea clipa. Poate ca atunci intervine moartea. Sau nemurirea. Conteaza?

Marea frumusete ar putea fi, pana la urma, ca inaintea somnului iernatic ce prevesteste sfarsitul de sezon sa purtam cateva conversatii si apoi, inarmati cu bunatatea din noi, sa facem pasul dincolo. Cum fac Mihaita si Iures in „Pai… despre ce vorbim noi aici, domnule”. In fond, ce-am putea gasi acolo?

Addendum:
Oana Pellea si Cristina Casian danseaza pe stancile Venetiei sub luminile lui Stefan Vasilescu intr-un „N(aum)” care umileste asteptarile. Reflectoare ce sfasie intunericul scenei, cuvinte ce sfasie intunecimile sufletului, o stare de echilibru perfect intre real si imaginar, intre teatru si poezie, intre vorbite si nespuse, intre cele ce au si cele ce (n)-au sa se intample niciodata.

Write a Comment

Comment