Credinte Dorinte Vise

Aceasta ar fi trebuit sa fie o cronica la “The Dark Knight Rises”. Nu, nu urma sa distrug filmul, cum am tot facut, in ultima vreme, cu super-productiile. M-am atasat de Batman inca de la precedenta productie a seriei, cea in urma careia nu mai pot scapa de Joker-ul lui Heath Ledger.

Aseara, cand am vazut noul Batman, am inteles mai bine ce imi place. Dincolo de galeria de personaje, de actori (cu toate admiratia pentru Bale, simpatia pentru actrite si veneratia pentru seniorii Michael Caine-Morgan Freeman, recunosc ca nimeni nu sare peste Gary Oldman in topul meu personal), de dialoguri (faine, istete, cu ceva scaderi in noua serie in care exista cateva momente hai sa ne oprim din tot si sa spunem ceva replici destepte, ceva slagare sa le repete lumea la iesirea din cinema), micile poante si marile intoarceri de situatie, dincolo de previzibilo-mediocrul-sitotusisarmantul fir al naratiunii generale, ma surprind tulburat in primul rand de scurtele dovezi de credinta ale feluritelor personaje.

Aseara, spre pilda, m-am trezit lacrimand cand un pusti orfan il intreaba pe Robin: “Did he come back?”. Se referea la Batman, desigur. Stiu, stiu, replica siropoasa, pusti asemenea, ce mare lucru? Si daca e, cumva, un mare lucru? Daca se intampla sa fie un MARE LUCRU faptul ca un pusti are un erou si crede in el? Nu, serios, cati pusti din astia ati mai intalnit in ultima vreme? Sau adulti? OK, adultii n-ar fi intelept sa aiba eroi, e poate prea naiv, prea demodat, da’ cati adulti cunoasteti care cred in ceva? In cineva, in ceva, in orice. De preferinta, in ceva care sa ii stimuleze si in ceva/cineva pe care sa-l inteleaga si in spiritul caruia sa actioneze. Asta ca sa evit clasicul raspuns cu poporul cel roman vast credincios in Dumnezeu.

Stiti ce se intampla magistral in Batman? Eroul principal crede in ceva. Si anume, crede in posibilitatea ca viata celor din Gotham sa fie mai buna. Si stiti ce se intampla cu el? Trebuie sa se bata pentru asta. Cu cine? Eh, aici e toata poanta. Ati zice ca se bate cu oameni care au interes contrar lui. Adica, oameni care vor ca Gotham-ului sa ii mearga rau. Neah! Se bate cu oameni care s-au prins ca el isi doreste ceva si carora le face placere sa ii zadarniceasca visele. Mai mult, sa-l umileasca pentru indrazneala de a le fi avut.

Cunoasteti astfel de oameni? Astfel de oameni incapabili sa-si formuleze dorinte/vise/idealuri/credinte si care au, adesea, puseuri mai mult sau mai putin violente indreptate impotriva celor care au aceasta capacitate? Indraznesc sa spun ca ei formeaza majoritatea oamenilor din jurul nostru. Si ca ei, adesea, otravesc aerul din jurul lor mai mult decat o fac politicienii, problemele economice sau cele de infrastructura.

In iulie 2007, am citit in Evenimentul Zilei un articol despre concertul Rolling Stones ce urma sa aiba sa loc in cateva zile la Bucuresti. Am citit si m-am mirat. M-am mirat si m-am intrebat de ce m-am mirat. Intr-un tarziu, am inteles. M-am mirat pentru ca acel articol oarecare de ziar degaja entuziasm. Un ziarist al carui nume l-am uitat azi scrisese un articol bucuros despre subiect care se vedea ca ii place, pe care se vedea ca il stapaneste. Entuziasmul lui era molipsitor. Eh, fix asta ma mirase. Entuziasmul. Bucuria. Competenta. Un om facea ceea ce ii producea placere si transmitea asta prin toate literele textului.

Cat de des ati intalnit asta? Un om care sa isi meseria/job-ul/munca/treaba cu placere. Cu bucurie. Cu entuziasm. Nu prea des? Nici eu. Dintre ei se aleg domnii si doamnele descrisi mai sus. Cei fara credinte/dorinte/vise. Cei etern incruntati, nemultumiti, frustrati.

Articolul acelui ziarist m-a determinat sa scriu o lunga scrisoare. Electronica. Acel e-mail a ajuns, prin grija unor prieteni, la destinatar. Destinatarul mi-a raspuns. Public. Aici.

Destinatarul se numeste Radu Cosasu. Astazi, la al 1001-lea numar al Dilema & Dilema Veche, Radu Cosasu isi anunta retragerea din redactia in care a lucrat in ultimii 20 de ani. De ce am simtit nevoia atunci, dupa cel articol din Evenimentul Zilei, sa ii scriu tocmai dansului? E simplu. Pentru ca Radu Cosasu m-a invatat sa-mi urmez pasiunile, oricat de antagonice, sa-mi ingadui slabiciunile, oricat de molatice, sa-mi ironizez ideile, oricat de categorice, sa-mi cultiv prietenii, oricat de departati, sa ma iau la plimbare hai-hui pe strazi oricat de bucurestene.

Pentru tandretea, adesea insuportabila, cu care priveste cinema-ul

Pentru infinitele exercitii de admiratie pe care le-a redactat, cu creionul si guma in mana, pe seama marilor sportivi si marilor meciuri ale lumii

Pentru generozitatea Chaplin-iana cu care isi povestete colegii de Dilema, prietenii, matusile

Pentru delicatetea de sonata Beethoven-iana cu care isi (re)traieste mereu si mereu iubirile

Pentru bunatatea Mîșkin-iana cu care se asaza mereu in miezul povestilor, de fapt confesiunilor sale imaginare, de fapt imaginilor confesiunilor sale

Pentru raspunsul acela si prietenia care ii urmeaza

Pentru faptul ca nu m-a lasat, fara s-o stie, fara s-o vrea, sa ma transform intr-o acritura blazata, invatandu-ma, involuntar, incontestabil, cum e sa simti si totodata sa spui ca simti,

Pentru ca  a fost, candva, si a ramas, mereu, Batman-ul pustiului din mine,

Ii si imi promit sa nu traiesc niciodata altceva decat viata mea, pe strazile orasului meu, printre oamenii timpului meu, alaturi de personajele imaginatiei mele si a tuturor celor care mai cred/doresc/viseaza in creion, guma si emotia de a le manui.