Articol aparut initial pe LiterNet
Am ajuns la Festivalul de Jazz de la Gărâna datorită unor foarte dragi prieteni. Am prestat deja două ediții și, dacă nimic neplăcut nu se va întâmpla în continuare, nu plănuiesc să ratez vreuna din următoarele, oricâte vor fi ele. Muzica e hipnotizantă, muntele îmbătător, drumul până acolo fermecător, dar, dincolo de toți și toate, ce-mi place mai ales la Gărâna sunt oamenii din segmentul de vârstă 60-70 de ani. Mi se întâmplă uneori ca, șezând pe câte unul dintre uriașii bușteni din poiană, cu o bere în mână și un zâmbet pe față, să zăbovesc cu privirea asupra unui cuplu sau a unui grup mai amplu de prieteni sexagenari.
E foarte greu de pus în cuvinte câtă normalitate emană oamenii aceștia. Îi vezi cum arată, cum se îmbrăca, cu câtă naturalețe și căldură comunică între ei, le auzi bancurile, micile bârfe, impresiile deștepte și hiper-cultivate despre muzicile de pe scenă și te trezești brusc trăind într-un spațiu public negrăit de frumos, de curat, de luminos. Te relaxezi cu ei, râzi cu ei, aplauzi cu ei, sunt seniorii pe care îi respecți și îi admiri instinctual, generația aceea de părinți de decretei pe care o cauți adesea, din priviri, la o lansare de carte Polirom sau Humanitas, la o piesă de Afrim sau de Act, la o premieră de Nou Val, la un miting anti-plagiat sau pro-ICR, și nu-i vezi, nu-i vezi niciodată. Sunt mereu absenți, mereu acriți, mereu inabordabili.
Când i-am zărit, pe ecran, pe părinții lui Oliver Tătaru, realizatorul documentarului “Anatomy of a departure”, proiectat în premieră la One World Romania 2013, am revenit instantaneu la Gărâna. O doamnă și un domn în jur de 60 de ani, supli, eleganți, cu ten frumos, zâmbet asemenea, privind spre camera mânuită de fiul lor, vorbindu-i și vorbindu-ne preț de o oră, dânsa în română, dânsul în germană, despre anii aceia. Anii aceia pe care eu îi consider direct răspunzători pentru lehamitea, pasivitatea, absența celor din generație lor. Anii ‘80.
La finalul lui “4 luni, 3 săptămâni și 2 zile”, Otilia îi spune Gabitei: “Și despre asta n-o să mai vorbim niciodată”. Despre avort, despre mizerie, despre frică, despre canalii, despre tot.
Sfârșitul acestei mici bijuterii de cinema cald și adevărat, precum viața oamenilor înfățișați, m-a prins hohotind în sala de la Corso, împreună cu mama care își amintea de șocul cu care a aflat, în clipa când a pus, alături de fiul ei, piciorul în Germania că în România tocmai începuse revoluția din ‘89. “Adica, totul, toți anii cât am plănuit plecarea, renunțarea la tot ce aveam, fuseseră în van?”, se întrebă ea. Dar oare pentru părinții mei, pentru toți ceilalți oameni care au trăit din plin acei ani ‘80, oare n-a fost, de asemenea, totul în van, am prins a mă întreba eu? Să stai la cozi enorme pentru mâncare și benzină, să stai pe întuneric în casă, cu două pulovere pe tine, să trăiești în orașe gri, pline de gropi, praf, să-ți fie frică să vorbești, interzis să călătorești, lehamite să trăiești, asta nu înseamnă că milioane de vieți au deraiat în acei ani și n-au mai revenit nicicând pe drumul lor?
În 2012, familia Tătaru arată frumos. E, din nou, fericită. La Munchen, într-o casă cu grădină părinții, într-o alta, tot cu grădină, fiul (căsătorit, doi copii, după cum a mărturisit la Q&A-ul de după proiecție). Zâmbesc, mai râd, fac glume, sunt sănătoși.
Și totuși, undeva, pe drumul către oamenii de azi, s-a pierdut pentru totdeauna ceva din fericirea ce inunda cândva copilăria lui Oliver. Partir, c’est mourir en peu, chiar și când drumul duce din România comunistă în Germania liberă. Pentru Adriana, Marius și Oliver Tătaru, acasă nu prea mai există.
“Anatomy of a departure”
Germania 2012:
Regie & Scenariu: Oliver Tataru