Cupa Mondiala 2014
Articol aparut initial pe LiterNet
E minutul 113. Voleul lui Götze izbeste plasa si finala e gata. De un an, de cand a aterizat de la Dortmund la Bayern, Götze a dormit aproape non-stop. Pana in minutul 113. De o luna, de cand a inceput Mondialul, Demichelis si Garay n-au gresit grav. Pana in minutul 113. Clipa cand imperiala aparare a Argentinei (amintind de Italia in zilele de glorie) a cazut in fata momentului de gratie al fotbalistului cu look de adolescent plictisit inainte de vreme.
Profitand de suturile ratacite, in situatii iminente de gol, de Higuain si de Palacio, cea mai buna echipa a castigat turneul. Stereotipul cu “masinaria de pase si fotbal” nu tine. Germania 2014 e o trupa frumoasa si vie, cu slabiciunile numite apararea fantezista din meciurile cu Ghana si Algeria, cu bonus-urile numite Neuer (portarul care isi redeseneaza job description-ul), Lahm (acest Matthäus de banda dreapta si cursa infinit de lunga), Klose (istoria se face, nu se povesteste), Kroos (mijlocasul-ecluza) si, mai ales, Schweinsteiger (omul Mondialului, prototipul aproape perfect al jucatorul-complet, omul care stie sa imbine clasa cu sacrificiul).
De partea cealalta, s-a tot vorbit de Messi, dar, dupa plecarea lui Di Maria, marile vorbe se cuvin spuse despre lacrimile lui Mascherano si despre acest atat de straniu personaj pe nume Alejandro Sabella. Omul ce parea la inceput doar pastratorul bloc-notes-ului pe care Messi sa noteze numele coechipierilor pe care ii doreste langa el in atac, s-a transformat, pe masura ce meciurile fara gol primit se acumulau, intr-unul dintre cei mai interesanti antrenori ai ultimilor ani. Felul in care Sabella a reusit sa aseze jocul la asteptare si interceptie al unei “nationale” obisnuite sa piarda atacand dezorganizat merita un studiu aprofundat. Fara faulturi, fara interventii murdare, fara tertipuri, Argentina a afisat cel mai solid joc defensiv al turneului brazilian, dar si al istoriei sale.
Fata in fata, oamenii lui Löw si Sabella au oferit o finala carnoasa, la a carui aproape fiecare faza aveai pe ce sa pui mana, mintea, cordul. Demonstratii de organizare si re-organizare tactica (ati observat cum Kun Agüero a intrat ca al doilea varf, langa Higuain, mult mai avansat ca Lavezzi?), bijuterii tehnice, stangacii jenante, deposedari elegante, intrari durissime, momente de dominare balansand ametitor dintr-o parte in alta, momente de arbitraj exceptional, decizii de “central” halucinante.
A fost epilogul unui Mondial ce a rusinat asteptarile meschine si a depasit orizontul sperantelor fricoase. N-a fost Mondialul unui mare jucator, dar a fost Mondialul catorva mari echipe (cu precadere cele de pe podium), catorva uriase meciuri si catorva superbe goluri. A fost, mai mult decat orice, Mondialul care a imbujorat milioane oameni ce s-au bucurat de intalnirea cu fotbalul si cu ei insisi. A fost o luna cand prezentul a trait vartos, neuitand, vreo clipa, de semintele sadite de mult, in trecut.
E 1986. O camera imbacsita, undeva la tara, sufocata de oameni, un televizor gras ca un butoi catarat undeva pe perete, pe o tejghea de lemn cand toate zilele. Un comentariu in bulgara, multi purici. Voci ragusite, maini agitandu-se, vin de casa, rasete, aplauze. Argentina risipeste avantajul de doua goluri, dar finalul ii arunca in aer pe fanii lui Maradona. Se termina 3-2 si prima Cupa Mondiala din viata mea se duce in tara pe care aveam sa o iubesc incepand din noaptea aceea.
E 2014. O camera frumusica, undeva la munte, sufocata de oameni, o plasma eleganta fixata in perete. Un comentariu in romaneste, imagine impecabila. Voci ragusite, maine agitandu-se, bere nefiltrata, bere la sticla, rasete, aplauze. Argentina primeste gol si fanii nemtilor sar in aer. Se termina 1-0 si cea mai frumoasa Cupa Mondiala din viata mea lasa un Ocean sa o desparta de tara pe care am s-o iubesc pana la ultima noapte.
A fost un Mondial al clipei, dar si al memoriei, al descoperirii, dar si al re-descoperirii. Pe masura ce se va indeparta, il vom regreta, cum regretam toate frumusetile care s-au dus, dar il vom si onora, construindu-ne (si) pe amintirea sa viitorul. Catarati undeva la mansardele vietilor noastre, vom stii ca tineretea se cultiva, privind prin cutele lucarnei, zarile ce au fost, zarile ce vor veni, si ca fericirea se naste traind cu totul clipa de acum.