in Ecrane

De ce „The Hateful Eight”?

Intr-o prima versiune,
acest text a fost publicat de LiterNet

Daca ar fi sa aleg un om, un singur om, care m-a marcat decisiv in perioada liceului, as spune fara ezitare Luminita Balalau, profa’ de romana de la, pe atunci Liceul de Informatica, pe acum Colegiul National de Informatica Tudor Vianu (da, stiu, alaturarea e cel putin ciudata). Printre altele, profesoara care refuza sa deschida manualele sau culegerile de comentarii, preferand sa ne deschida mintile, sa ne starneasca mirarile si sa ne stimuleze dezvoltarea propriului gust artistic, avea un adevarat cult pentru interpretarea titlului unui text literar.

Greu de uitat, de pilda, vacarmul care a insotit dezbaterea, pe 40 de voci (se purtau clasele numeroase in miezul anilor ’90), a cevasazica Marin Preda prin „Cel mai iubit dintre pamanteni”. Evitand, cu obstinatie, sa ne livreze o solutie-raspuns-final, doamna Balalau nu facea decat sa ne invite sa ne dam cu parerea, sa ne asculte, sa ne incite inca mai tare lansand ea insasi posibile variante la care noi nu ne gandiseram. Pesemne ca Preda insusi ar fi zambit bucuros de ne-ar fi auzit micile aberatii pasional-amatoristice. Luat la intrebarile si presupunerile noastre, romanul lui era viu, bogat, ofertant, era asa cum literatura poate, merita si, uneori, trebuie sa fie.

Mi-am amintit toate acestea parcurgand feluritele cronici, de limba romana ori engleza, care au insotit proaspatul film al lui Quentin Tarantino, „The Hateful Eight”. „Cei 8 odiosi”, cum i se mai zice pe ecranele patriei. Cu regret pentru cei care nu au vazut deja filmul, trebuie sa anunt ca ce urmeaza contine multiple paliere de spoiler. Cu vie curiozitate pentru cei care au vazut filmul, vin si intreb: care sunt, domnule, cei 8? Nu de alta, dar in incaperea teatral-sangeroasa in care se intampla mare parte a actiunii sunt fix 9 personaje!

Oricat ar parea bizar, n-am prea vazut texte critice care sa incerce sa abordeze chestiunea. Se vorbeste, mult, competent si convingator, despre referintele cinematografice copioase pe care, comme d’habitude, uriasul cinefil care este Tarantino nu se sfieste sa le insereze si in acest al 8-lea film al sau. El insusi povesteste, intr-un interviu-mamut pentru numarul din februarie 2016 al lui Sight & Sound (deja aparut), despre zeci de pelicule, melodii, actori acum disparuti pe care i-a avut in minte atunci cand a scris scenariul.

Se gloseaza, de asemenea, intens pe marginea imaginii cetateanului-de-culoare, ca si a cetateanului-de-sex-feminin, subliniindu-se deloc neindreptatit cat de istet reuseste Tarantino sa ridiculezeze atat misoginismul, cat si feminismul, atat rasismul, cat si hiper-corectitudinea politica. Da, se poate realiza asa ceva, chiar si pe durata unui singur film, cu o conditie: sa posezi umorul genial cu care l-au dotat mama-natura si apoi propria devenire pe marele QT. (In paranteza fie spus, e practic imposibil de inteles cum o colectie pompieristica de sabloane ras-ras-rasuflate precum „Bridge of Spies”, salvata sporadic de duo-ul central de actori, dar ingropata temeinic de gafele de scenariu, poate capata o nominalizare Oscar 2016 la cel mai bun film, in dauna, de pilda, a unei pelicule de calitatea „The Hateful Eight”).

Si totusi, nimic din cele de mai sus nu explica, nu ating, nu povestesc esenta filmului. Exista, desigur, si posibilitatea ca aceasta sa se reduca la un simplu, hiper-inteligent, ultra-erudit exercitiu de maiestrie cinematografica. O colectie de cioburi aduse impreuna nu pentru a ilustra un sens mai inalt, ci pentru a marca/ironiza/sanctiona/omagia simpla lor existenta. Sute de western-uri, cu toate poncifele lor indeologice si trade-marke-urile lor artistice, intr-unul singur! „Aferim!” trece Oceanul!

Posibil, dar nu sigur. Daca, totusi, Tarantino vrea sa (ne) spuna ceva mai mult de-atat? Si uite asa, banuindu-l pe onorabil de mai mult decat cele de mai sus, am ajuns la chestiunea titlului si am incercat sa vad daca incercarea decriptarii lui, pe modelul pseudo-dezbaterilor liceale, ar putea descifra misterul de gasit in dosul banuielii.

Multa vreme, de-a lungul vizionarii, am crezut ca, din cei 9, carmaciul O.B. va supravietui carnagiului ce plutea in aer. Mi-l imaginam ca pe un soi de luntras Caron ce ii cara pe cei 4 spre taramul de dincolo (loc solemn, inghetat, curatat pana la asepsie de urgia devastatoare a naturii), unde ii asteapta alti 4 confrati, eventual deja decedati la ora turnarii filmului.(Noua paranteza: sper ca macar camera lui Robert Richardson sa nu rateze Oscar-ul, fie si pentru magica ironie a fulgilor cazand bland, invaluiti in conuri de lumina fierbinte, dintr-un tavan care, de ar fi permis, fizic vorbind, asa ceva, ar fi facut imposibile delimitarile interior – exterior, cald – frig, domestic ferit – salbaticie dezlantuita; din alta lume vin acei fulgi, pesemne ca din lumea unde salbaticiunile exista doar de partea cealalata a peretilor unei case de om). Ipoteza gresita, personajul cu ochelari de John Lennon dispare relativ rapid din peisaj.

Am cautat, apoi, sa gasesc exceptia. Care personaj, dintre cele 9, are o particularitate in raport cu ceilalti? M-am oprit, nu foarte convins, asupra maiorului lui Samuel L. Jackson, fara sa pot produce un argument consistent pentru alegerea mea. Filmul s-a terminat si eu tot nelamurit am ramas. Pesemne ca profa’ de romana ar fi fost mandra de mine :).

Intre timp, m-a izbit un gand. N-am defel pretentia ca e GANDUL! E foarte posibil ca totul sa fie un produs al propriei mele imaginatii, ca Tarantino sa nu fi avut nici o farama din intentiile pe care i le atribui eu. Cred, insa, ca nu i-ar displacea sa afle ca filmul lui poate sa nasca si o astfel de interpretare. Iata, asadar, gandul!

Mai intai, o observatie: in camera-scena nu sunt, de fapt, 9 personaje, ci 10! Fratele eroinei, martor-mut si nevazut in cea mai mare parte a timpului, apare spre final, pentru a disparea degraba. Prin urmare, nu un erou iesit din comun trebuia cautat si gasit, ci doi. Iar cei doi ar putea fi personajul lui Jackson si cel al lui Walton Goggins (viitorul serif). Ce ii uneste pe cei doi? Faptul ca nu ii vedem murind. Banuim ca vor sucomba, ei insisi admit asta, dar de vazut, n-o vedem.

Ce are in posesie maiorul? O scrisoare de la Abraham Lincoln himself. E drept, o scrisoare ce se dovedeste a fi un fals, dar care, vreme indelungata, starneste atentia, admiratia si imaginatia celor care afla de ea. Cu cuvintele maiorului Warren: „The only time black folks are safe, is when white folks is disarmed. And this letter, had the desired effect of disarming white folks.”. O scrisoare, asadar, de la presedintele cel foarte respectat, parintele-natiunii, seful suprem. O scrisoare care dezarmeaza. Care ii face pe oameni sa se opreasca din obiceiurile lor cotidiene, sa vrea sa o citeasca, sa o atinga, care ii face pe oameni sa viseze.

Ranit grav, personajul lui Jackson reuseste, totusi, sa scape o vreme de moarte. Cine il ajuta? Cel care va deveni serif. Omul-legii, cu alte cuvinte. Legea care va veni daca personajul lui Goggins va ajunge serif.

Cine sunt cei pe care ii vedem murind? 5 nelegiuiti, un general ajuns din urma de crimele tineretii, un inocent (carutasul), plus Joh  Ruth (mare revelatie Kurt Rusell!), un fidel-fanatic al unei reguli auto-impuse conform careia nu pedepsirea vinovatului intra in sarcina lui, ci insusirea recompensei. Un fel de spalare pe maini/constiinta s-ar putea zice.

Sunt oare ex-maiorul Warren si viitorul-serif Goggins chemati sa purifice lumea? Sunt ei Iisus si Petru, version 2.0? A se observa ipostazele de ex-, respectiv viitor-, ipostaze tranzitorii ce nu exclud un trecut incarcat de propriile pacate, dar si indica miscarea, evolutia catre un altfel de viitor.

Poate ca Tarantino nu vrea decat sa ironizeze existenta a ceea ce numi Noul Testament si / sau eventualitatea aparitiei unui proaspat document similar. De va avea cineva pretentia ca l-a gasit in cutia postala, respectivul nu poate fi decat un impostor, ne-ar putea sugera filmul.

Poate ca Tarantino vrea sa ne spuna ca Noul Testament a fost trick-ul cu care candva o parte din omenire a fost dezarmata. Macar pentru o vreme.

Poate ca acelasi Tarantino vrea sa sugereze ca epoca epistolelor divine e depasita si ca acum totul se rezolva pe baza de gloante, otrava si sange.

Sau poate ca, inca mai crancen si ireverentios, noul Nou Testament, dimpreuna cu noii Iisus si Petru, se pot impune doar prin lichidarea temeinica a vechiului Nou Testament, posibilitate obscen-destept-memorabil sustinuta de antologica ucidere prin lenta dezintegrare fizica & morala a fiului generalului de catre acelasi ex-maior Warren. Care general e singurul personaj pe care raufacatorii nu il executa in carnagiul primordial pentru ca, nu-i asa, prezenta lui ar da un plus de credibilitate scenetei teatrale pe care se pregatesc sa o execute. Parca dintotdeauna recursul la Dumnezeu a dat bine in ochii publicului, nu?

Sau poate ca nici una dintre toate aceste ipoteze nu s-a plimbat vreodata prin hiper-imaginatia cineastului american si ca tot ce ati citit reprezinta, de fapt, omagiul indirect pe care autorul textului il face unei profesoare minunate de care, din cand in cand, i se face teribil de dor. After all, it wouldn’t be such a hateful thing to do, would it?

PS
Exista, desigur, si posibilitatea ca „The Hateful Eight” sa se refere la faptul ca acesta este al 8-lea film al Tarantino-ului, lucru semnalat publicului inca de pe afise si de pe genericele de debut. „Al optulea film plin de ura” sau „Opt filme pline de ura” sunt plauzibile si destepte traduceri ale titlului, la care autorul acestor randuri recunoaste invidios ca nu s-a gandit la momentul scrierii textului.

Plauzibil si destept nu inseamna insa sigur si definitiv. Pana la urma, pe afise sunt 8 personaje si Samuel L. Jackson e mereu in mijloc 🙂

„The Hateful Eight”
US 2015
Regie & Scenariu: Quentin Tarantino
Imagine: Robert Richardson
Muzica: Ennio Morricone
Actori: Samuel L. Jackson, Kurt Russell, Tim Roth, Jennifer Jason Leigh,
Walton Goggins, Bruce Dern, Michael Madsen, James Parks, Demian Bichir,
Quentin Tarantino (voce)

QT2

Tarantino

Write a Comment

Comment