in Documentar mioritic

Delict de candoare

One World Romania 2018
Text publicat in premiera de LiterNet

Am plecat de la „Fotbal infinit” cu senzatia ca, la 12 ani de la premiera formidabilului sau „A fost sau n-a fost”, Corneliu Porumboiu s-a hotarat sa ne prezinte biografia celor care l-au inspirat atunci i-a creat pe Jderescu, pe Manescu si pe nea Piscoci.

Caci ce altceva este Laurentiu Ginghina, eroul proaspatului documentar al lui Porumboiu, daca nu un om bland si bun, traind marunt-anonim  intr-un oras oarecare de provincie mica (sa-i zicem Vaslui), tanjind discret-melancolic spre un centru, spre o capitala, spre un altundeva aflat mereu departe, ramanand mereu in trecut? Un om cu defectele, cu nesansele, cu limitarile, cu visele, cu gandurile, cu teoriile lui despre viata, sperand in fiecare zi, intelegand in fiecare noapte, retraind mereu intamplarile, momentele, cumpenele cand totul s-a decis cu multa vreme in urma.

Exista un moment in „A fost sau n-a fost” cand profesorul Manescu (Ion Sapdaru, primul mare rol in cinema) schimba doua vorbe cu un fost elev (Constantin Dita) care il intreaba, intr-o doara, daca mai canta la chitara. Intrebarea izbeste din plin. Manescu tace, nu respira, aproape ca se prabuseste. „Nu, nu mai cant”, ingaima, cu greu. „Acum beau tot ce castig, mi-e rusine sa dau ochii cu nevasta-mea, la scoala abia daca mai deschid catalogul si tot ce mai sper e sa nu afle fii-mea cum am ajuns”, pesemne ca spune mai departe, in sinea lui, neauzit.

Laurentiu Ginghina nu e nici pe departe Manescu. Ba, la prima vedere, e cum nu se poate mai diferit. Desi are cam aceeasi varsta si cam acelasi tip de slujba stabil-blazata (marunt functionar la Prefectura), Ginghina n-are nici o treaba cu alcoolul, e entuziast, plin de viata si doldora de idei.

Cu putini ani inainte de revolutie, a fost grav accidentat in timpul unei miute amicale. Si-a revenit cu greu, dupa o serie de operatii si multa suferinta. Acum, pare animat de un singur tel: cum sa revolutioneze jocul pe care il iubeste doar in calitate de chibit (cumva, nenumita, pluteste senzatia ca ar fi vrut mai mult de la fotbal de n-ar fi fost accidentarea).

De fapt, nu e nevoie de multe cunostinte de psihologie pentru a intelege ca toate solutiile sale inovatoare (multe dintre ele deloc inovatoare, ci deja practicate ca exercitii in cadrul antrenamentelor) sunt menite a rascoli si pansa, o data, si inca o data, si inca o data, rana niciodata inchisa a acelei accidentari care i-a schimbat viata. Zecile sale de variante de „imbunatatire” a jocului, care ajung sa-l plictiseasca pana si pe Porumboiu, partenerul sau de dialog pe tot parcursul filmului, sunt, in fapt, tot atatea intoarceri si absurd-induiosatoare incercari de a rescrie istoria absurd-cruda a propriei sale tinereti.

Cu un talent de povestitor si o capacitate de deductie remarcabile (limitarile, daca exista, nu vin din calitatea rationarii, ci dintr-o bibliografie nu din cale-afara de generoasa si un context social care nu predispune la evolutie intelectuala), Laurentiu Ginghina e genul de locomotiva-cinematografica perfecta, capabila sa duca in spate un film, o lume, un destin.

Secondat, memorabil, de propriul tata si de doi petenti care se intereseaza de soarta demersului lor birocratic, personajul principal din „Fotbal infinit” e tot ce poate fi mai bun pe lumea asta a noastra, romaneasca, in care, uneori, in cea mai neagra mlastina de impostura, prostie, miselie, rautare si blazare, te izbesti de cate un munte de candoare care te lasa cu gura cascata si cu inima franjuri.

Pe bune, acum, ce le-ati spune lui Jderescu, Manescu, nea Piscoci si, acum, lui Laurentiu Ginghina de le-ati sta alaturi la o masa, la o bere, la o tigara? Cand, unde, cum au, am ratacit de am ajuns aici?

„Fotbal infinit”
Romania 2018
Regie: Corneliu Porumboiu
Actori: Laurentiu Ginghina, Corneliu Porumboiu

Write a Comment

Comment