in Opera Nationala Bucuresti

Diagonalele lui Neculai, verticalele lui Serban

Text publicat in premiera de LiterNet

In „Unchiul Vania” al lui Andrei Serban de la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj, unul dintre cele mai frumoase si puternice spectacole de teatru pe care mi-a fost dat sa le vad vreodata, Zsolt Bogdán isi striga disperarea catarat pe o imensa schela. Privindu-l de-a lungul verticalei nascute de uriasa constructie metalica, am simtit (si o resimt adesea de atunci) nevoia de a-mi parasi scaunul de spectator, de a parcurge drumul pana la el si de a-l imbratisa. Personajul acela, actorul acela, omul acela eram, sunt, de fapt, eu.

In „Lucia di Lamermoor”, proaspata premiera a Operei Nationale din Bucuresti, Andrei Serban a re-inscenat verticala disperarii. Urcand pe treptele din ce in ce mai inalte ale schelei, rusoaica Venera Protasova, evoluind in rolul titular al operei lui Donizetti. In sala, sute de oameni pe care actul al treilea al montarii lui Serban i-a tulburat intr-un fel greu spre imposibil de asezat in cuvinte. Desi spectacolul curge rotund si captiveaza si inainte de pauza, ce se intampla in partea sa finala e din alta liga.

E genul acela de intamplare in care happy-end nu inseamna ca personajele de pe scena traiesc fericite pana la adanci batraneti, ci inseamna ca oamenii de pe scena si din sala traiesc oarece momente de gratie, in care fiecare face un pas spre celalalt si spre sine insusi. E genul acela de intamplare care se serveste cu servetel, cu o tarie si cu o imensa bucurie ca sunt, ca esti, ca suntem.

M-am gandit, mergand spre casa prin uriasele, dar (brusc!) fermecatoarele mormane de zapada bucuresteana (dupa cele doua premiere de asta-vara, intamplate, la Odeon si la Opera, pe o vreme torida si lipsita de aer conditonat, noul spectacol al lui Serban are acum parte de cea mai dura iarna din ultimii cinci ani, regizorul parand urmarit de extremele meteo)  ce a facut oare posibila aceasta intamplare.

Dincolo de muzica coplesitoare a marelui italian. Dincolo de poveste. Dincolo de entuziasmul, prospetimea, capacitatea Protasavei de a exprima muzica nu doar prin voce, dar si prin chip, prin gesturi, prin corpul intreg, renuntand, cu pretul unui efort fizic considerabil, la nemiscarea artificiala cu care interpretii de opera isi livreaza ariile (faptul ca soprana se lasa pe mana regizorului si evolueaza asa cum el intelege opera e rasplatit de acesta prin cadrul de final al piesei, un gros-plan pe scena mare, facut posibil de un reflector, cum numai in cinema credeam ca e posibil!).

Dincolo de bogatia de personaje, de prezente si de sensuri cu care regizorul impaneaza spectacolul si de teribila sa capacitate de a decupa miezul, esenta inalta din decorul agresiv si had al lumii (o inchisoare cu multiple celule, o sala de sport buna de crescut forta bruta si atat, un teatru de razboi populat de soldati mussolinieni, corupti si servili, o nunta manjita de bancnote unsuroase si bijuterii sclipicioase, o familie / tara pentru care proxenetismul e inca o forma abundent folosita pentru castigarea existentei).

Dincolo de toate acestea, langa verticalele lui Serban, vin diagonalele lui Neculai. Scenograful acesta discret, atat de putin (re)cunoscut, dar atat de imbibat de imagini bantuitoare (Ivanov, Carousel, Rata salbatica, Bach files, Conversatie dupa inmormantare), produce, cu ajutorul a doua uriase scari incastrate pe suporturi ce permit alunecarea, unghiuri si perspective cu totul naucitoare. Asemenea unui „decar” care deschide jocul de fotbal prin pase luminoase, Neculai asaza, intre mlastina cotidiana a celor multi si disperarea nebuneasca (citeste absolutul stelar) a Luciei, drumurile de mijloc, caile intermediare.

Intre profanul orizontalei de fiecare zi si sacrul inaltarilor din ce in ce mai rare, minunatul spectacol al Operei evoca urcusul caznit, greu, indelung, dar posibil. Desi omagiaza splendoarea iubirii absolute, „Lucia di Lamermoor” al lui Serban si Neculai insceneaza intervalul, portiunea aceea dintre pamant si cer, dintre uman si divin, despre care Andrei Plesu spune ca apartine ingerilor. Si oamenilor pentru care a exista e sinonim cu a urca.

Opera Nationala Bucuresti
Lucia di Lamermoor
de Gaetano Donizetti
Libret: Salvadore Cammarano, dupa un roman de Walter Scott
Regie: Andrei Serban
Dirijor: Marcello Mottadeli
Decor: Octavian Neculai
Costume: Lia Mantoc
Distributie: Venera Protasova (Lucia)
Ramon Vargas (Edgardo), Catalin Toropoc (Enrico)
Ramaz Chikviladze (Raimondo), Andrei Lazar (Arturo)
Sorana Negrea (Alisa), Valentin Racoveanu (Normanno)

Lucia

Write a Comment

Comment