in Fictiune mioritic

Din frica, cu cele mai bune intentii

Alex, un tanar domn, nascut intr-un mic oras din Ardeal, acum traitor intr-o eleganta garsoniera bucuresteana impreuna cu prietena lui, Delia, primeste un telefon prin care este instiintat ca mama lui, profesoara la liceul din orasul natal, tocmai a suferit un atac cerebral si a fost internata la spitalul local. Speriat si un pic dezeorientat, Alex arunca ceva haine intr-un mini-rucsac si ia primul tren spre locul de bastina. Urmeaza „Din dragoste cu cele mai bune intentii”.

Izbanda vecina cu vrajitoria a acestui film este sa creeze o stare de tensiune pe alocuri insuportabila din aproape nimic. Din punct de vedere medical, mama lui Alex e, de la o secventa la alta, din ce in ce mai bine. Alex, insa, e, de la o secventa la alta, din ce in ce mai irascibil, susceptibil, nervos si enervant. Pornirea lui de a intelege exact ce i s-a intamplat mamei lui, atat din punct de vedere medical, cat si al succesiunii de evenimente (cand i s-a facut rau, cum a ajuns la spital, etc.), de a consulta cat mai multe si mai variate opinii medicale, de a intelege si a minimiza toate potentialele riscuri, pornirea aceasta, asadar, intra intr-un soi de bucla pozitiva, auto-hranindu-se cu suspiciuni amplu amplificate din mici accidente periferice care capata, in imaginatia rau-orientata a personajului centrala, accente apocaliptice.

E oare criza de cvasi-paranoia a lui Alex (minunat Bogdan Georgescu in rol, va fi pasionant dintre el si Cristi Puiu pentru best leading actor la Gopo 2012) un pur accident personal sau exista si oarece explicatii contextuale? Sa incepem cu raspunsul la partea a doua a intrebarii. In buna traditie a impecabilelor scenarii pe care s-a urcat Noul Val romanesc, decupate cu lama din realitatea mioritica atat de abundent inconjuratoare, povestea lui Adrian Sitaru aduce in jurul lui Alex fix genul de zgomot de fond neobosit cu care ne petrecem zilele in anii din urma. Puzderie de personaje, animate, desigur, de cele mai bune intentii, se inghesuie din toate directiile sa ofere sfaturi, pronosticuri, verdicte, sa comenteze decizii medicale ori personale, sa strambe din nas carcotas sau sa incurajeze natang, sa mimeze responsabilitatea compententa ori sa submineze orice autoritate, cu toatele formand un cor modern de vuvuzele ce tind sa-i sparga timpanele, sa-i distruga reperele, sa-i inece orice fel de certitudini eroului principal.

O mentiune speciala pentru rolul doctorului Crisan, un melanj atat de derutant de bunavointa, grandomanie in stil baron local (delicios afisul enorm, purtandu-i numele, amplasat la intrarea in sectia de spital pe care o conduce), patriotism local, nostalgie bucuresteana, arivism, incat iti vine tie, spectator, sa dai cu basca de pamant si sa admiti, urland, ca, in locul lui Alex, n-ai stii nici tu daca medicul asta e impostor sau competent, daca e mai bine ca mama sa ramana in spitalul in care e sau sa mearga la Cluj, daca, daca, daca, daca. Absolut dementiala capacitatea lui Sitaru de a crea, din camera si din text, ambiguitate, echivoc, dilema, gri, nuanta, toate amestecate intr-un cocktail asa de tensionat de parca pe ecran curge al mai smecher dintre thriller-uri.

Si totusi, in ciuda acestei presiuni colosale, eroul lui Bogdan Dumitrache are puterea sa se izoleze, uneori, si sa-si priveasca in ochi marele sentiment: F-R-I-C-A. Da, Alex isi iubeste mama, dar, in aceasta felie de viata sinonima cu prima boala serioasa din viata mamei lui, el nu actioneaza pe baza de dragoste, ci pe baza de frica. Si daca dragostea indeamna la comunicare si la deschidere catre celalalt, frica are fix tendinta opusa, predispunand la insingurare si inchidere. In turnul de frica al lui Alex, in spatele mastii care se aseaza intre teama lui si lume, nu intra nici mama, nici tatal, nici amicii, nici prietena (minus secventa de final).

In turnul acela are acces doar o pacienta fara nume, victima a unui accident rutier in care sotul si-a fracturat bazinul, fiica de 12 ani ambele picioare si din care ea, cu chipul distrus, s-a ales cu o caraghioasa masca cu chip de iepure, in dosul careia isi ascunde deopotriva hidosenia si frica. Nu Alex si familia lui traiesc o drama, ci femeia aceea cu chip de iepure si familia ei. Femeia aceea care nu primeste nici vizite de la prieteni, nici atentia medicilor. Ca de obicei in zilele noastre mioritice, viata e in alta parte.

Ca de la masca la masca, Alex si pacienta fara chip privesc prin geamul deschis inspre noaptea fierbinte de vara si, printre lacrimi si spaime, se incurajeaza reciproc, spunandu-si ca totul va fi cum a fost.

„Din dragoste cu cele mai bune intentii”
Romania 2011
Regie & Scenariu: Adrian Sitaru
Actori:  Bogdan Dumitrache, Natasa Raab, Alina Grigore, Marian Ralea, Adrian Titieni

Write a Comment

Comment