in Ecrane

Doamna Michael Moore

One World Romania 2015
16-22 martie 2015
Articol publicat in premiera de LiterNet

In mai 2013, Edward Snowden (29 de ani), IT-ist hiper-calificat, proaspat amploaiat al firmei de consultanta Booz Allen Hamilton (contractor NSA – National Security Agency), fost administrator de sistem la CIA si organizator de cursuri de instruire la DIA (Defense Intelligence Agency), s-a imbarcat intr-un zbor cu directia Hong-Kong. In precedentele 15 luni, el lucrase in centrul regional NSA din Hawaii, initial ca angajat Dell, apoi ca angajat Booz Allen Hamilton. In Hong Kong, Snowden s-a cazat la hotelul Mira, unde, vreme de 8 zile, a fost protagonistul unei serii de interviuri realizate de jurnalistii de presa scrisa Glenn Greenwald (colaborator, printre altele, al cotidianului britanic The Guardian) si Ewan MacAskill (corespondentul pe probleme de servicii secrete si de aparare al aceluiasi ziar) si de regizorul de film documentar Laura Poitras.

Articolele publicate de Greewald incepand din 5 iunie 2013 i-au adus acestuia si colaboratorilor sai de la „The Guardian” si „Washington Post” Pullitzer Prize for Public Service in 2014. Productia „Citizenfour” a Laurei Poitras a primit Oscarul 2015 pentru cel bun film documentar. „Citizenfour” a avut premiera mondiala in octombrie 2014 in cadrul festivalului de la New York, iar pe cea romaneasca marti seara, la cinema Studio, in cadrul One World Romania 2015.

Textul de fata porneste de la acest documentar multi-premiat (portalul imdb numara 41 de distinctii castigate in 5 luni de proiectii) si multi-discutat. Pelicula contine, intr-adevar, material brut demn de publicitatea de care are parte. Sa ai sansa sa filmezi reactiile unuia dintre cei mai celebri oameni de pe planeta in timp ce acesta priveste cum dezvaluirile sale incendiare sunt preluate, cu breaking news, de CNN si BBC World Service, sa fii acolo, langa el, cand intreg restul planetei isi pune intrebarea cine e (inainte ca Snowden sa isi divulge identitatea) si unde e (dupa ce acesta se da vileag) reprezinta o sansa exceptionala, de care Poitras s-a bucurat datorita credibilitatatii pe care o avea in ochii fostului angajat NSA.

Din pacate, acest material brut de o valoare extraordinara este prelucrat, montat si livrat publicului intr-o maniera ultra-comerciala, hiper-polarizata si, adesea, confuza. Povestea lui Snowden, a felului sau de a gandi, a rationamentului care sta in spatele deciziei sale privind dezvaluirea unei cantitati enorme de informatii confidentiale apartinand Guvernului american e mixata in chip neinspirat si neconvingator cu fragmente, nelinisti si spaime din viata autoarei documentarului. Un om care produce un gest de un curaj nebun, ale carui consecinte includ, printre altele, o viata de fugar in, momentan, Rusia si punerea sa sub acuzare in Statele Unite pentru trei infractiuni care i-ar putea aduce zeci de ani de puscarie, e pusa, in „Citizenfour”, pe acelasi taler cu destinul unui regizor de cinema care isi ia zeci de masuri de siguranta in fata atotputerniciei nemernice a autoritatilor americane, autoritati care ii permit, totusi, sa isi prezinte nestingherita filmul la New York ori Londra si sa urce linistita pe scena pe care i se acorda Oscar-ul. Auto-victimizarea Laurei Poitras nu face altceva sa umbreasca drama unicului erou veritabil al intamplarilor narate si sa se inscrie in jalnicul stil de a face pseudo-cinema documentar al carui exponent de vaza este Michael Moore.

Cum tot sub egida virarii involuntare inspre un produs derizoriu, lipsit de credibilitate se inscrie si secventa de final a peliculei, artificiala si lejer-absurda. In timpul revederii intamplate la un an distanta de interviurile initiale din Hong Kong, Snowden si jurnalistul Glenn Greenwald sunt filmati  comunicand importante secrete de stat (livrate lui Greenwald de o noua sursa din NSA) prin intermediul unor biletele scrise de mana ziaristului, citite de ochiul aparent-surprins al IT-istului (dar si de cel al camerei lui Poitras!!!) si rupte apoi in bucatele mici pentru a evita ochiul vigilent al NSA-ului. Pentru ca, nu-i asa, NSA-ul ar putea oricand sa dea buzna si sa citeasca petecele de hartie in chestiune, dar n-ar putea niciodata sa intercepteze materialul filmat de prea-hartuita doamna Moore. Pardon, doamna Poitras.

Dincolo insa de aceste tristeti de cinefil ultragiat, ascultarea declaratiilor lui Snowden si a reactiilor inghesuite de Poitras in „Citizenfour” m-a dus cu gandul la cateva intrebari ce pot naste dezbateri interesante:

  • In primele zile ale interviurilor din Hong-Kong, inainte ca subiectul dezvaluirilor sale sa devina public, Edward Snowden spune ca motivul pentru care face ce face este acela ca Guvernul american devine, prin intermediul NSA, atat de puternic, incat, schimbata fiind la un moment dat politica oficiala (sau America „beneficiind”, candva, de serviciile unui presedinte dement), sa nu mai poata fi stavilit din a face raul de nimeni si de nimic. Cu alte cuvinte, in buna traditie a  politicii americane de check and balances, Snowden se declara ingrijorat de perspectiva ca statul american sa capete alura unui super-luptator care, dirijat de persoana nepotrivita, sa devina un monstru. Totusi, presedintele american nu este deja, prin prerogativele sale de sef militar, de pilda, o persoana foarte puternica, care, in cazul in care deviaza de la principiile unei societati democratice, poate produce rapide si masive imense poporului sau si/sau restului lumii? Nu delegam deja, in baza exercitiului democratic, numeroase responsabilitati conducatorilor unei tari?
  • Din declaratiile prezentate in „Citizenfour”, pare ca una, daca nu cumva cea mai mare, problema a lui Snowden nu e atat faptul ca NSA colectioneaza date despre toate e-mail-urile, sms-urile si convorbirile telefonice din lume, cat secretomania extrema ce inconjoara acest demers. Atunci cand, dupa cateva zile de articole in „The Guardian”, el alege sa isi dezvaluie identitatea, infruntand toate consecintele unui asemenea gest, ratiunea gestului sau este tocmai de a fi altfel decat guvernul american, de a ridiculiza intunericul ne-democratic cu care autoritatile tarii sale inteleg sa inconjoare activitatile NSA, de a lansa o dezbatere publica, transparenta pe aceasta tema. Din film, nu reiese deloc clar ca Snowden e ab-initio anti-colectionare de astfel de date, chiar si in cazul unor persoane nesuspectate de actiuni teroriste. Ce reiese clar e dorinta sa ca acest demers al NSA sa fie explicat, justificat si discutat public. Nu cumva lipsa acestei transparente si acestei dezbateri e principala vina a statului american in chestiunea NSA? Nu cumva o astfel de dezbatere ar putea, in fine, sa scoata cele doua tabere din antagonismul usor autist in care evolueaza acum? Vorbim, pe de o parte, de un Guvern care are ca unic dusman real teroristii (ce justifica orice sacrificiu al valorilor democratice) si, de pe alta, de o parte a presei, a ONG-urilor si o importanta parte a publicului, pentru care unicul dusman e Guvernul (ce nu are voie sa se atinga, sa nuanteze, sa adapteze la realitatea inconjuratoare nici o valoare democratica). Pentru unii, lupta anti-terorism este, in discursul public, argumentul suprem, pentru altii, terorismul nu exista.
  • E indutabil ca faptul de a  asculta convorbirile telefonice sau a monitoriza e-mail-urile cuiva reprezinta o grava violare a intimitatii respectivei persoane. Totusi, reprezinta acest fapt extrem de grav si o limitare a libertatii acelui individ? Non-intimitate egal non-libertate? Nu cumva, pentru a putea pune acest semn egal, ar fi necesar si ca cele aflate de autoritati pe baza violarii initimitatii sa duca la consecinte punitive pentru persoana in chestiune, fix pe modelul celor ce se intamplau si se mai intampla inca in societati dictatoriale, in care delictul de opinie, de pilda, se lasa cu ani grei de inchisoare?
  • Dezvaluirile privind supravegherea cvasi-generalizata a populatiei civile din intreaga lume reprezinta in mod limpede o chestiune de larg interes public. Oare din aceeasi categorie fac parte si informatiile privind atacurile cu drone ale armatei americane? E oare de interes public felul in care e gandit si implementat unul dintre instrumentele de actiune ale armatei? Nici un abuz produs ca urmare a folosirii dronelor nu e prezentat in film. In schimb, sunt considerate relevante informatii despre locul din care sunt lansate atacurile cu drona spre o anumita parte a lumii. Nu cumva genul acesta de informatie chiar ar trebui sa aiba statul de strict secret? Nu cumva popularizarea acestui gen de detaliu hraneste acuzatiile de spionaj lansate la adresa lui Snowden de justitia americana si decrededibilizeaza si demersurile perfect legitime prezentate la punctele anterioare? Nu e cumva o imensa exagerare sa consideram ca absolut toate informatiile de pe lumea asta trebuie musai cunoscute de toata lumea? Nu e acesta un reflex al unei societati care nu mai are incredere in nimeni si in nimic?

Senzatia finala, dincolo de dezamagirea produsa de calitatea artistica si jurnalistica a peliculei, este ca dezbaterea este focalizata pe teme putin sau deloc relevante. Intrebarile cu adevarat importante, de pilda cele cu care Snowden a pornit in minte pe atat de curajosul si controversatul drum al dezvaluirilor radicale sunt, din pacate, altele decat cele impinse in fata de „Citizenfour”. Eroul sau principal ar fi meritat, cu siguranta, un altfel de film.

„Citizenfour”
Germania – SUA – Marea Britanie 2014
Regie: Laura Poitras
Imagine: Kirsten Johnson, Trevor Paglen, Laura Poitras, Katy Scoggin
Montaj: Mathilde Bonnefoy

Write a Comment

Comment