in Ecrane

Docs rocks!

One World Romania, a 5-a editie mioritica a festivalului de film documentar gandit de Václav Havel la sfarsitul anilor ’90, a inceput la Bucuresti inca de marti seara si se va intampla pana duminica tarziu. Marile ecrane de la Cinemateca Eforie, Union, Corso si NCRR gazduiesc un program divers atat dpdv subiecte, cat si provenienta a creatorilor, destept conceput de Alexandru Solomon, probabil cel mai bun regizor roman de profil.

Seara-mi de joi mi-a fost adapostita de mica si placut renovata (minus mirosul toaletei de la subsol!) sala Union, unde am avut placerea sa privesc doua excelente creatiuni documentaristice: „108” (Spania, 2010) si „Lumea noua” (Estonia, 2011).

In „108”, regizoarea Renate Costa, nascuta si crescuta in capitala Paraguay-ului, Asunción, isi ia la intrebari propriul tata in legatura cu unul dintre fratii acestuia, decedat in conditiuni misterioase. Fratele, adica rusinea familiei din cauza orientarii sale homo. Care orientare nu doar ca a ultragiat incremenitele moravuri ultra-catolice ale rubedeniilor, dar a si prins un context istoric deloc favorabil: dictatura de 35 de ani a generalului Alfredo Stroessner, in cursul careia prigonirea minoritatilor sexuale a fost un sport favorit al militiei fidele. Asta cu atat cu cat el dictador traia cu imensa frustrare ca propriul sau fiu era el insusi gay.

Dincolo insa de curiozitatea cu care am inmagazinat toate aceste necunoscute informatii, filmul mi-a ramas pe retina pentru marele duel tata-fiica, bine filmat, impecabil montat si, surpriza-surpriza, extrem de usor adaptabil meleagurilor romanesti. E acolo, in fuga tatalui de realitatea pe care propria fiica i-o expune cu blandete si fermitate, cam tot ce se poate spune mai convingator despre meteahna propriilor nostri parinti/bunici de a fi incapabili sa isi priveasca in ochi propria viata, cu toate ale ei.

In „Lumea noua”, actiunea si moravurile sunt strict contemporane. Un grup de tineri cu mult entuziasm si mai deloc pofta de angajare in vreo firma de orice fel pun de un soi de kibbutz hippiot intr-un cartier patriarhal al Tallin-ului. Desi contine portii de huo-masini si establishment sucks, filmul e departe de a fi o tribuna de propaganda eco-stangista. Asta si pentru ca regizorul Jaan Tootsen a avut excelenta idee de a sta in mijlocul grupului vreme de trei ani, avand suficienta vreme sa observe nu doar succesele si ratarile ONG-ului sub aripile caruia s-a institutionalizat adunarea, dar si framantarile personale si angoasele colective.

Produsul final aduce la rampa 3-4 personaje vii, proaspete, cu care ti-e drag sa empatizezi, ca si o idee, cea a existentei citadine sub boemul simbol al activismului social & bericilor de fiecare seara, pe care o vedem dezbatuta din multiple puncte de vedere asupra carora recunosc ca inca mai rumeg.

Write a Comment

Comment