Text publicat in premiera de LiterNet
Cine e, de fapt, Don Giovanni? Poate ca in 1630, anul primei aparitii a legendarului Don Juan, intr-o piesa a dramaturgului spaniol Tirso de Molina, el putea trece doar drept un seducator fara pereche, capabil sa se strecoare in asternuturile a sute, a mii de femei. Odata cu trecerea secolelor si epocilor, insa, semnificatia personajului a depasit cu mult pe cea a unui simplu degustator de placeri, care ajunge sa plateasca, la final, pentru pacatul de a se inchina exclusiv la zeii hedonismului.
Suntem in 2017, la Bucuresti, la 230 de ani de la premiera (intamplata la Praga!) a lui “Don Giovanni”, opera lui Mozart care reprezinta, probabil, cea mai faimoasa prelucrare artistica a mitului lui Don Juan. Andrei Serban propune, la Opera Nationala Bucuresti, o noua versiune a uneia dintre cele mai cunoscute, jucate si discutate opere ale lumii.
Pornim de la muzica lui Mozart, libretul lui Lorenzo Da Ponte si viziunea lui Andrei Serban. Geniul care rezista vremurilor, mediocritatea pe care absenta muzicii ar fi ingropat-o de mult in uitare, nelinistea perpetua a regizorului ce cauta sa dea sens prezentului si speranta viitorului prin mijlocirea artei: cuvant, sunet, miscare, lumina.
In scena de debut, Comandorul puriu apare insotit de doua pitzi – june. Aproape de final, duhul lui, lepadat de orice insusire omeneasca, se afunda cu Don Giovanni in iad. In iadul din care incaltarile rosii ale protagonistului magistral incarnat de Csaba Sándor (distributia a II-a) ne avertiveaza ca acesta a plecat candva, demult, pentru a se infiinta pe pamant si a se juca cu inimile, mintile, vietile oamenilor.
In iadul al carui stapan Don Giovanni este, dupa cum ne infatiseaza scena finala, in care acesta imparte capetele mesei cu Comandorul-Divin, formand o balanta perfect-echilibrata a Raului si Binelui. De ar fi fost acoperita de piese de sah, imaginea de pe urma ar fi fost desprinsa din “A saptea pecete” a lui Ingmar Bergman.
In iadul de care, impotriva tuturor evidentelor, Don Giovanni tanjeste sa scape, fara ca iertarea sa sa fie insa cu putinta in absenta caintei. Banala slujnica a Donnei Elvira din opera mozartiana devine, la Serban, o Margareta faustiana, simbol al puritatii si luminii, imposibil de posedat de donjuan-ul abrutizat, dar spre care duhul acestuia priveste cu speranta. Personajul ingenuu al Slujnicei-Inger se inrudeste cu cel al fiicei lui Liliom din “Carousel”, pe care acesta o viziteaza pe timpul permisiei din Purgatoriu, la care incearca sa ajunga, dand astfel gest unei dorinte de dincolo de pacat, din miezul pesemne etern bun al fiintei.
Don Giovanni a fost candva sus, asemenea ingerului (nu e lipsit de semnificatie ca doar eroului principal si slujnicei le este permisa escaladarea pana in varf a scarii ce troneaza pe scena mare parte din spectacol), dar apoi a cazut, alegand calea raului, pe care ruleaza, cu toata viteza, toate joint-urile epocilor.
Csaba Sándor se lasa prada desfraului cu o voluptate de mare actor, preluind pe umerii sai greutatea sensului pe care montarea lui Serban o propune in ultima sa jumatate de ora, atunci cand Don Giovanni vireaza in Don Faustinni, cand crucile ce impodopesc cimitirul in care troneaza statuia Comandorului au ceva din albeata crucilor miscatoare din “Faust”-ul purcaretian de la Sibiu si muzica lui Mozart se elibereaza, in fine, de anacronismele stupidute ale libretului, cupland cu imaginile teribile si oferind finalul grandios si tulburator pe care orice regizor il viseaza.
In pregatirea acestei tulburatoare si neasteptate explozii, avanpremiera de la Opera ne plimba prin cutele / bolgiile prezentului, plasand povestea relatiei Donna Anna (revelatia Bianca Margean) – Don Ottavio (Andrei Lazar, portretizand just barbatul in cautarea femeii-breloc, buna de aratat la paparazzi) in pagini de tabloid (“La Dolce Vita” powered by smart phones), caricaturizand neamprostismul cuplului de nouveau riches agrari Zerlina – Masetto (Maria Jinga si Daniel Filipescu ofera energia si empatia de care e nevoie pentru credibilizarea personajelor), aducand pe scena feluritele intruchipari ale violentei post-moderne, de la crosele de “Funny Games” la batele de “Familia Flinstone”, de la gastile de cartier la mascatii de special-secret-service, cu un vag iz de parodie a terorismului misunand nestingheriti / nerecebrati pe strazile marilor orase.
Suntem invitati si in ambianta marilor petreceri oferite de marii nou-imbogatiti, unde parca, insa, recursul la becalisme e putin prea frecvent, dupa cum aluziile “groase”, cu pronuntat caracter pornografic, nu rimeaza cu restul stilisticii spectacolului. Scenele de grup variaza de la o anumita lipsa de consistenta la momentul feluritelor dansuri colectiv la antologica defilare a cucerilor donjuan-iste, atunci cand 23 de femei desprinse din cele mai bune cosmaruri fellian-almodóvariene fac deliciul publicului.
Donna Elvira si Leporello sunt singurii care inteleg cum functioneaza partea pamanteasca a lui Don Giovanni (doar ei primesc ingaduianta de a purta rosul rezervat proganistului). Intelegerea nu ii face, insa, capabili sa evite caderea in capcana farmecelor sale. Antonela Barnat personifica zbaterea femeii care incearca, fara succes, sa se vindece de iubirea care o distruge. Daniel Mateianu si sapca sa de delivery-boy new-york-ez isi secondeaza magister-ul, fara a-l confrunta, cu adevarat, vreodata.
Dar cine e, de fapt, Don Giovanni? Un om? O intrupare a unui zeu, fie el si cazut? Un concept? Pe cine, ce trage cu el in iad Comandorul?
Efigia de pe mormantul acestuia de pe urma e greu de descifrat. Poate fi chipul unuia dintre Sofocle ori Euripide, tragedia antica fiind, din nou, chemata de Andrei Serban sa purifice lumea stricata. Exista un anumit unghi si anumite trasaturi care amintesc de cea mai cunoscuta dintre fotografiile doamnei Bulandra, cea care a infiintat si dat nume teatrului in care a debutat si revenit Serban. Oricine s-ar ascunde in trasaturile de piatra, amintirea ii e impozanta, solemna, absoluta. Viata de dinaintea amintirii nu ii era, insa, lipsita de oarece placeri pamantesti, vezi cele doua pisi care l-au condus pana aproape de moarte.
Poate ca intrebarea e gresit formulata. Nu “cine e Don Giovanni?” se cuvine sa formulam, ci “cine suntem noi, cei care ne lasam sedusi, amagiti, nefericiti de Don Giovanni?”. El are harul de a ajunge la maruntaiele sufletului omenesc, de a patrunde acolo unde nimeni altcineva nu a facut-o. Isi bate joc de acest har si e pedepsit, dar asta, desi, poate, restabileste ordinea mare a lumii, nu rezolva catusi de putin ordinea mica, a noastra, a pamantenilor de profesie.
Noi, toti, il iubim, inainte si dincolo de moarte, oricat de putine clipe ne-ar fi oferit, pentru ca acele clipe petrecute cu el le surclaseaza pe toate celelalte fara de el. Nici unul dintre cuplurile pe care le dizolva aparitia lui Don Giovanni nu e, de fapt, altceva decat o fatada de paie, un inel ce se insurubeaza in conventia existentei lipsite de inaltimi si de abisuri.
Don Giovanni plateste pentru ca, in cheie-divina, si-a negat vocatia de Iisus, ori, in cheie-umana, si-a ratat destinul de Hamlet. In ambele cazuri, Tatal-Fantoma reaseza lucrurile pe fagasul firesc.
Cu Donnele si domnii lasati in urma, lucrurile sunt, insa, infinit mai complicate. Oamenii cad prada Diavolului pentru ca singur el le ofera intensitatea pe care ei insisi nu sunt capabili sa o nasca, sa o intretina, sa o transfigureze.
La rastimpuri, un discobol lumineaza intunericul inaltimilor scenei si ale salii. Irizatiile sale bucura ochiul si fura privirea. Dar el nu e decat o colectie de cioburi lipite pe un balon de hartie. Adevarata lumina, de zarit in spectacolul lui Serban sub forma a doua discuri orbitoare proiectate simetric pe inaltul scarilor in al caror varf ajung doar Don Giovanni si Slujnica-Inger, e orbitoare si (aproape) deloc privita.
Opera Nationala Bucuresti
“Don Giovanni”
Muzica: W.A. Mozart
Libret: Lorenzo Da Ponte
Regie, Decor, Lumini: Andrei Serban
Dirijor: Ciprian Teodorascu
Regizor asociat: Daniela Dima
Costume: Corina Gramosteanu
Interpreti (Distributia II): Csaba Sándor, Bianca Margean, Antonela Barnat
Maria Jinga, Daniel Filipescu, Daniel Mateianu,
Andrei Lazar, Horia Sandu