Sunt aproape 30 de ani de atunci. Puteam sa ne nastem sau sa mostenim viata intr-o dictatura. Am primit libertatea.
Pentru noi, e un fapt, o intamplare. Pentru ei, cei de atunci, a fost o alegere, un destin. Atunci inseamna decembrie ’89.
*
Avem, astazi, in (aproape) vara lui 2019, o pasiune iresponsabil de zglobie in a ne manji in negru. Totul nu ne place, nimicul e singurul care nu ne pute.
Fiece top cu Romania in coada e share-uit cu voluptate. Fiece blocaj la metrou e fotografiat si distribuit in zeci, sute, mii de conturi de febe, insta & co. Fiece, fie ca ziua urmatoare sa ne mai confirma inca o data ce rai, ce incompetenti, ce lenesi, ce betivi, ce hoti, ce jigodii suntem!
Suntem sclavii exceptionalismului negativ. Daca e ceva ce ne displace, e rabdarea de a ne privi cu adevarat. Dubiul? A se slabi! Nuanta? A se innegri! Zeroul absolut exista si e de gasit in Romania!
Tara celui mai ingrozitor trafic rutier, celor mai inexistente autostrazi, celor mai odioase spitale, celui mai teribil sistem educational, si asa mai departe, in adancuri. Tara care s-a inventat pentru ca toate celelalte tari sa stie ca, orice (n-)ar face, mai jos de penultimul loc nu pot sa cada.
Avem, astazi, in (aproape) vara lui 2019, sansa de a ne opri din acest razboi civil, din acest act de sinucidere colectiva pe baza de isterie hranita de depresie / teribilism / lipsa de maturitate.
Avem, astazi, in (aproape) vara lui 2019, sansa sa cautam o oglinda, sa privim si sa ne luam la oarece intrebari. Pe cine pacalim cu auto-minciunile astea de copil alintat? Pe cine credem ca impresionam cu spasmele astea de domni si doamne Goe care se dau cu capul de shina trenului la cea mai vaga neplacere? Pe cine asteptam sa ne spuna “Ajunge! E timpul maturizarii!”?
*
Sunt aproape 30 de ani de atunci. Puteam sa ne nastem sau sa mostenim viata intr-o dictatura. Am primit libertatea.
Daca ne pute totul in tara in care (inca) mai traim / din care tocmai am plecat, atunci aceasta putoare se cheama esecul libertatii noastre.
Degeaba o dam pe politicieni, pe securisti, pe globalizare, pe agenturili straini, pe statele paralele, pe corporatii, pe nenorocul istoric. Degeaba dam isteric din manute si picioruse aratand cu degetul inspre ceilalti colegi. Tovarasa invatatoare nu e impresionata. De fapt, tovarasa nu (mai) exista.
Stapani pe vietile noastre, ramanem unici (i)responsabili pentru tot ce (ni) se intampla.
*
Sunt aproape 30 de ani de atunci. Puteam sa ne nastem sau sa mostenim viata intr-o dictatura. Am primit libertatea.
Vremea copilariei a trecut. A adolescentei, asemenea. Dusa-i studentia.
Prea mult teribilism! Prea multa fuga! Prea adanc sapata groapa in nisipul / bula in care riscam sa ne ingropam cu totul.
Putem sa ne cantam, liric si duios, esecul ancestral cu perspectiva intr-un viitor infinit intunecat, sa ne plangem emigratii, si copiii, noi, ratatii, sau putem sa facem cateva gesturi din care sa reiasa ca “Ajunge!”.
*
Ajunge cu senzationalismul, ajunge cu resemnarea, ajunge cu lipsa de nuanta, ajunge cu greva de argumente, ajunge cu lipsa de speranta, ajunge cu neincrederea.
Ajunge cu lipsa de “dar”, ajunge cu lipsa de “pe de alta parte”.
Ajunge cu “macar asta micu’ sa traiasca” undeva, departe, cat mai departe de tara asta pe care ta-su si ma-sa o iubesc ca descreieratii, da’ de care o sa se chinuie cu spor si gratie, d’acu’ incolo, sa (isi) spuna ca nu le pasa.
E prea mult! E prea strident! E prea absurd!
Ajunge!
*
Sunt aproape 30 de ani de atunci. Puteam sa ne nastem sau sa mostenim viata intr-o dictatura. Am primit libertatea.
Sursa foto: Cateva milioane de cetateni romani
Feat.: Reuters