E voie sa vorbim despre Halep?

Daca ne raportam la situatia juniorilor din tenisul romanesc, discutia se termina aici. Daca avem in vedere cum arata infrastructura sportiva din Romania, nu avem ce vorbi. Daca o comparam cu restul sportului mioritic al clipei, mai bine tacem. Daca ne gandim cat ne desparte, pe fiecare dintre noi, de locul 3 mondial in meseria pe care o practicam, mai bine ne ducem la somn. Si totusi, se poate vorbi despre Simona Halep?

Daca atunci cand ea joaca si castiga un meci marunt sau un mare turneu, ne bucuram si mai scapam si cate un strigat in consecinta, e de inchipuit ca putem fi si altcineva decat niste ultra-nationalisti care isi umfla pipota tricolora si care isi deleaga propria existenta sportivilor ce i-ar putea face sa uite de mizeria propriei nefericiri? Daca atunci cand ea joaca si pierde un meci la numarul 1 mondial sau la al 72-lea, ne intristam, uneori enervam, si mai scapam si cate o injuratura e de inchipuit ca putem fi si altcineva decat cetatenii din fraza anterioara, versiunea frustrat-dezamagita, sau decat cei care, abia soptind pe la colturi in caz de victorie, pot acum urla in voie: “V-am spus, bah, ca e proasta si nu stie nimic?”.

E de imaginat ca mai traiesc prin spatiul limbii asteia si oameni care inteleg sa sustina un sportiv cu pasiune, dar fara dorinta de a-i fura gloria succesului si de a-l calca in picioare cand pierde, care inteleg ca un sportiv, oricat de bun si de talentat, nu tine loc de viata personala, ca un sportiv, oricat de popular si de charismatic, nu e chemat sa scoata din depresie ori saracie un sat, un cartier sau o tara?

E oare de neconceput ca traiesc si respira in finalul asta de ianuarie 2015 cetateni mioritici care au sustinut-o, o sustin si o vor sustine tot restul carierei pe Halep si care, totusi, dupa “sfertul” australian, simt nevoia sa vorbeasca, sa se intrebe, sa critice, sa incerce sa inteleaga? Ii foloseste oare lui Halep ca extremismului “habar n-are tenis, a avut bulan pana acum” sa ii raspundem cu extremismul “la cum arata Romania, s-ar cuveni sa-i pupam picioarele ca exista”? In paranteza fie spus, ma intreb cum ar trebui sa shada lucrurile pe relatia Serbia – Djokovici.

Oare opus extremismului de orice fel nu e echilibrul? Si echilibrul unui suporter nu e oare sustinerea neconditionata, dar critica? Nu din faptul ca exista langa el oameni care il sustin fara rest, dar care nu se sfiesc sa isi exprime gandurile in momentele importante, se  trage parte din forta mentala si din edificiul sentimental al unui sportiv? Si nu stau la fel lucrurile in cazul oricarei fiiinte umane?

Ne-a placut spatiul public in vremea mandatelor lui Basescu? Faptul ca parea imposibil sa nu aplauzi sau sa nu injuri non-stop orice facea prezidentul, dupa cum te plasai sau erai aruncat involuntar intr-una din cele doua tabere? Nu cumva repetam procedura in ce o priveste pe Halep, confundand sustinerea si respectul care i se cuvin unui sportiv exceptional cu tacerea in fata evolutiilor si deciziilor sale proaste?

***

Halep a pierdut in turul 3 la US Open 2014, a pierdut categoric finala Turneului Campioanelor 2014, a pierdut si va mai pierde multe meciuri. Totusi, infrangerea de la Australian Open 2015 si intreg inceputul de an merita o discutie aparte.

O analiza gsp demonteaza 5 mituri care o privesc. Printre ele, si acela ca n-ar fi batut pe nimeni important in cariera ei. Demonstratia e corecta, dar problema imi pare nepotrivit pusa. Nu Halep all-time ar trebui sa fie in discutie, ci Halep 2015. Si in 2015, fara sa aiba vreo vina, Simona nu a jucat, pana la Makarova, cu nici o jucatoare din primele 40 ale lumii. A fi cap de serie numarul 1 (la Shenzen) si 3 (la Melbourne) te scuteste, in primele tururi, de meciuri cu jucatoare bine clasate, dar ca sa castigi un turneu de 500.000 de dolari si sa joci “sfert” de Mare Slem fara sa dai macar de una dintre colegele de Top 40 inseamna sa ai si noroc. Ceea ce toti marii sportivi si toate marile echipe ale lumii au avut, au si vor avea (priviti, fata in fata, numele adversarelor pe care le-au avut Universitatea Craiova, Dinamo si Steaua in marile lor campanii europene din deceniul 9 al secolului trecut). Marile performante inseamna, aproape intotdeauna, si doze semnificative de noroc.

In versiunea audio Eurosport-UK a meciului cu Makarova, comentatorii constatau, surprinsi, dar si relaxati, ziua proasta a Halep. Fara imprecatii, fara consideratiuni vaste, oamenii vorbeau ponderat despre surpriza care se profila. Pe masura insa ce meciul avansa, cei doi britanici au lasat la o parte mingile trimise in out sau in fileu si au apasat pe atitudinea inexiplicabila a Simonei. Pe faptul ca nu transmite nici un fel de emotie, ca nu pare nervoasa, ca nu se auto-incurajeaza. Pe acelasi subiect, m-am surprins rugand-o in gand sa lungeasca pauza dintre puncte, daca nu ii intra primul serviciu, sa nu se grabeasca cu al doilea. Spre deosebire de Irina Begu, care, in “optimea” cu Bouchard, la 0-3 in setul doi, dupa o prima mansa pierduta categorica, se certa cu arbitrul de scaun si izbucnea la fiecare minge gresita, Halep parea un soldat incolonat spre infrangerea finala.

Cu vorbele ei “Poate nu m-am luptat psihic cît a trebuit pentru puncte. Mi-am pierdut concentrarea în timpul punctelor, n-am mai fost focusată să cîştig meciul. N-am mai crezut în setul doi, probabil de aceea am pierdut la zero”. Cum adica? Cum isi pierde numarul 3 mondial concentrarea in setul 2 al unui meci care ar fi putut-o duce, in premiera, in semifinalele Australian Open? Campioana revenirilor de la 0-1 la seturi in ultimii doi ani, dupa cum o dovedeste aceeasi analiza gsp, se resemneaza intr-un meci de asemenea importanta, in fata unei adversare mai slab cotate? Nu e ciudat? Nu e atipic pentru Halep?

In fine, o alta declaratie: “Anul trecut am obţinut un rezultat mare. Nu pot să spun acelaşi lucru acum, dar e suficient pentru mine. Am început anul foarte bine. Am cîştigat un titlu şi am făcut cîteva meciuri bune şi aici”. Daca dam la o parte nationalist-isteria tembela cu nr. 1 mondial cu orice pret si cu titlu de Mare Slem cat mai curand, nu e totusi bizar adjectivul suficient? Daca revedem numele adversarelor intalnite in 2015, nu e totusi prea mult sa vorbim de un inceput de an foarte bun?

Ce vrea, de fapt, Simona Halep de la cariera ei? Nu cumva vorbele de mai sus indica o tendinta de plafonare, de auto-multumire? Ea, cea care se lua la tranta cu Sarapova in exceptionala finala de la Rolland Garros (vedeti? se poate admira si o infrangere!) si cu Serena in istoricul Turneu al Campioanelor (istoric pentru victoria zdrobitoare in fata numarului 1 mondial, pentru restul izbanzilor si pentru minunatul gest de fair-play din grupe), nu transmite, prin felul in care a jucat setul 2 cu Makarova si prin declaratiile de dupa partida, un altfel de mesaj? Se mai vede ea pe sine in primele 10 jucatoare? Mai viseaza ea la suprematia mondiala ca punct de atins candva in cariera?

A fi alaturi de Halep, a vedea in ea un sportiv cu un potential formidabil, a ii respecta munca prestata de-a lungul anilor si talentul nu inseamna a discuta lucrurile de mai sus? Si poate si altele, cum ar fi rolul managerului si cel al antrenorului in cariera si evolutia sa?

Cand va castiga urmatoarele meciuri, apoi, eventual, cel dintai turneu de Mare Slem, cand va pierde luptandu-se cu toate fortele, daca va deveni numarul 1 mondial sau se va califica din nou la Turneul Campioanelor, Simona Halep imi va produce genul de bucurie pe care mi l-au produs, de-a lungul anilor, Steffi Graf, Andrei Pavel, Merlene Ottey, Gabriela Szabo, Novak Djokovici, Ana-Maria Branza, “nationala” lui Hagi, Gica si Dorinel, Oltchim Ramnicu Valcea, Argentina, Inter Milano, Real Madrid, Dinamo Bucuresti, Jose Mourinho. Iar dupa infrangeri de felul celei de la Melbourne, ca si dupa victorii indoielnice, am sa-mi permit mereu, in numele respectului de sine si al admiratiei pe care i-o port, sa imi pun intrebari si sa incerc sa inteleg. Fara sa dau cu barda, dar si fara sa imi inchipui ca tacerea e mereu cel mai potrivit raspuns.

Romani sau nu, sportivii pe care i-am sustinut, ii sustin si ii voi mai sustine  sunt bucati din edificiul meu afectiv. Le voi fi mereu recunoscator pentru marile meciuri, pierdute ori castigate, in tribunele carora le-am facut galerie. Ma voi gandi la ei, cand si cand, chiar si atunci cand carierele li se vor fi sfarsit. Povestile lor imi vor imbogati, iara nu inlocui propria existenta. Suntem (si) ce iubim! Si iubim doar atunci cand rostim adevarul.