In decembrie ’89, oamenii din strada cereau libertate. Nici una dintre scandarile acelor zile nu vorbea despre un trai mai bun, un salariu mai mare, mai multa mancare, caldura, medicamente, intretineri mai mici, politicieni mai integri ori mai inteligenti. Se striga pentru libertate, presupandu-se ca intr-o tara libera toate cele de mai sus se vor intampla implicit.
Astazi, cand vorbim despre acele zile si despre acele timpuri, conchidem amar: “Era mai bine pe vremea lu’ Ceashca!”. Spunem asta uitandu-ne, cel mai adesea, la caldura, la salariu, la medicamente, la intretinere, la nivel de trai. Desi cred ca ne aflam intr-o mare eroare chiar si la acest nivel al comparatiei, sa zicem ca el ar fi totusi adevarat. Sa zicem ca o ducem, sau, ma rog, ca majoritatea cetatenilor Romaniei o duce mai prost decat o ducea in anii ’80. Al cui e esecul?Al celor care au iesit in strada in ’89? Pai, ei strigau pentru libertate. Daca am obtinut libertatea, se cheama ca ei au castigat atunci. Si, atunci, al cui e esecul?
Vorbim, adesea, despre imperfectiunile majore ale institutiilor statului. Injuram vartos presedinte, guvern, parlamentari, judecatori, procurori, primari, politisti, functionari, tot ce misca. Ii numim “ei” si le varsam in cap toate nemultumirile noastre. Totusi, cine sunt “ei”? OK, presedintele e clar cine, ministrii, la fel, parlamentarii, idem. Dar primarii? Primarii de sate, de pilda. Sau politistii. Sau functionarii de la ghiseu. Sau procurorii. Cum ajung ei sa faca parte din “ei”? Nu sunt ei, macar acesti ei, de fapt, noi?
Ati observat cum, atunci cand cineva apropiat presteaza in vreuna din meseriile astea sau accede la o functie cat de cat importanta, intra, brusc, intr-una dintre categoriile “eh, ce sa faca si el, saracu’, mai ciupeste o spaga-doua, ca asa se face la noi” sau “n-are, mama, ce sa faca el, nu el decide, el altii, el doar executa, altii sunt de vina” sau “pai, daca il vede pe presedinte cum fura, el de ce sa nu puna mana? ce, asta conteaza?”.
De cativa ani incoace, nu doar statul e de vina, ci si companiile particulare. Cu cat mai mari si mai multinationale, cu atat mai vinovate. Corporatistii formeaza cea mai recenta categorie sociala responsabila pentru multe din nenorocirile din jurul nostru. Corporatistii sunt noii “ei”.
Daca firma face tampenii si in discutie apare un angajat al firmei respective care e la inceput de cariera, atunci el intra musai in categoria “n-are, mama, ce sa faca el, nu el decide, el altii, el doar executa, altii sunt de vina”. Daca e ceva mai sus in ierarhie, scuza se transforma in “pai, si ce ai vrea acuma, sa arunce pe geam atatia ani de munca doar pentru s-ar cuveni sa demisioneze cand firma asa tampenie? hai, domnule, fii serios!”. In fine, daca e sa vorbim de posturile mari-spre foarte mari dintr-o corporatie,
Ce ma uimeste in toate situatiile descrise mai sus nu e tendinta, previzibila, a oamenilor de a-i blama pe altii pentru propriile lor infrangeri, nici ingaduinta resemnata cu care e privita spaga la nivel mic in societatea romaneasca, ci usurinta extrema cu care oamenii renunta la atributele esentiale ale libertatii lor. Pesemne ca, instinctual, oamenii stiu ca e nu s-ar cuveni sa faca o tampenie, chiar daca e impusa de sef, sau ca, atunci cand sunt martori ai unei mizerii, se cuvine sa vorbeasca, nu sa taca.
Doar ca, dupa ani si ani de auto-convingere si de convingere servita de anturajul imediat “lasa, nu e treaba ta, nu te baga, nu poti face nimic, nu poti schimba, nu poti sa pleci, si in alta parte e la fel, n-are rost”, realitatea crunta arata oamenii chiar incep sa creada ca e in regula sa se comporte ca mai sus. Ca e moral, ca e onest, eventual si crestinesc sa te robesti raului capitalist, asa cum, pe vremuri, era inevitabil sa te robesti raului comunist.
Mi-e teama ca, de fapt, raul asta e dincolo de ideologii si sisteme de guvernare. Ca pentru cei mai multi dintre oamenii anilor ’80 libertatea a venit degeaba. Ca n-au avut ce face cu ea, ba, mai mult, ca i-a speriat crunt si ca tot ce au putut face cu ea a fost sa alerge cu cureaua de gat pana cand au gasit un nou lant de care sa se lege. Si ca avand lantul de gat au continuat sa isi latre saracia si nenoricirea, asteptand cuminti osul cel de toate zilele.
Pe care cine sa-l arunce? Evident, presedintele si CEO-ul, ministrii si CFO-ul, parlamentarii si sefii directi. Dumnezeii vietilor in sclavie, la stat ori “la privat”. Si pe care, evident, e musai ca cetatenii cu zgarda la gat sa ii urasca, declarativ, pana la moarte si sa ii copieze, prin fapte, pana la ultimul gest atunci cand, printr-un accident, ar ajunge in locul lor.
Acum 24 de ani, la Timisoara, s-a scandat pentru libertate si drepturi elementare ale omului. Le-am obtinut. Daca azi o ducem mai prost decat atunci, e pentru ca n-am stiut sau n-am vrut sa ne traim libertatea.