in Xtra

Farmecul nebun al Europei Centrale

Text publicat in premiera de LiterNet

Sunt 3 ore de condus intre Oradea si Aggtelek. Prin Vama Bors. Drum bland, nu din cale-afara de spectaculos. Tranzitia rurala intre Romania si Ungaria nu se prea simte. Decalajele, faimoase in evocarile de acum 10-20 de ani, nu mai sunt deloc evidente acum. Cel putin nu la nivelul vietii la tara.

Aggtelek e un sat intr-o zona deluros-montana de la granita cu Slovacia, faimos pentru parcul national cu acelasi nume, parte din Caves of Aggtelek Karst and Slovak Karst. Un complex de pesteri care formeaza granita naturala dintre cele doua tari. O zona cu drumeaguri inguste, carari de mers cu pasul, belvederi si multe, multe, multe gauri sapate in piatra, invitand in adancurile pamantului. Se vorbeste de peste 700 de pesteri in zona.

De intrat, am intrat doar in pestera Aggtelek, cea care ingaduie cel mai lung traseu turistic, parcurs cu un ghid vorbitor de maghiara, vreme de o ora. Stalagmite, stalactite, formatiuni carstice in mii de forme si un concert de orga in sala cea mare. Una dintre cele mai placute calatorii in maruntaiele planetei pentru pantofarul din mine.

*

La Kosice am ajuns cu gandul la un anume 5-2 incasat de „nationala” Romaniei de fotbal, pe vremea (1993) cand aveam asa ceva. Aproape de intrarea in oras, am avut un vag sentiment de Sidex trecand pe langa gigantul US Steel, care, totusi, arata semnificativ mai contemporan decat corespondentul lui dunarean.

Al doilea oras al Slovaciei are un centru vechi proaspat renovat, amplu-pietonizat, intesat de terase si restaurante, degraba varsatoare de halbe blonde (Klubovňa gustata la Košická Klubovňa e pure joy!) si platoause intesate de bombe calorice. Catedrala Sfanta Elisabeta fura, initial, privirea (o vizita la interior confirma banuiala conform careia avem de-a face cu una dintre cele mai misto cladiri gotice din partea asta de lume).

Apoi, zbenguiala ochioasa poposeste pe nenumaratele fatade de edificii mai mult sau mai putin impozante care strajuiesc Hlavná, adicatelea strada principala. Art-nouveau-ul isi taie partea leului, fara ca influentele baroce sau renascentiste sa fie de lepadat. Nu mai spun de bogatia de biserici catolice ori protestante.

Plimbarea continua natural pe stradute si stradele, cu punctul de maxim „uau!” atins in Kino Úsmev Košice, gradina hipstereasca dotata cu licori artizanale, mancaruri de street delivery si, mai ales, cinema de arta cum nu stiu sa aiba la noi nici macar Clujul!

*

Bardejov e genul de oras medieval bine-intretinut, cu piata uriasa si biserica impresionanta de secol 13, construit intre dealuri idilice, bine si intens promovat mai ales de cand e pe lista UNESCO, dar caruia ii lipseste nu-stiu-ce-ul care sa ti-l faca macar simpatic, daca nu drag.

Marele lui merit ramane apropierea de bijuteria pe nume Hervartov, bisericuta de lemn romano-catolica asezata intr-un decor furat din Alpi, parte dintr-o serie de zeci de biserici de lemn romano-catolice, greco-catolice, protestante si ortodoxe amplasate, in mare parte, la intersectie dintre Slovacia, Polonia si Ucraina. Prezenta si diversitatea lor le pune intr-un context istoric mult mai larg si mai logic pe suratele din Maramures si Transilvania, oferind primul ecou intalnit de-a lungul calatoriei din ce a fost candva, inaintea statelor-natiuni, aceasta bucata de lume.

*

La Auschwitz, de-a lungul turului de o ora si jumatate, organizatorii incurajeaza fotografiatul. La fel la 3 kilometri distanta, la Birkenau, pe peronul unde opreau trenurile mortii. „Fotografiati si dati mai departe. Intru neuitare!”, par a spune cei care se ocupa de muzeul organizat pe locurile unde, acum 70 de ani, o forma de asociere umana (?) a organizat industria mortii.

„We made this place a museum in 1947. But this place is not a museum, this place is a cemetery. Never forget this!”, a incheiat ghidul. De fapt, ghida.

Chiar, exista cuvantul „ghida”? Sau nu e politically correct sa feminizam? Sau, dimpotriva, fix feminizarea e politically correct? Dilema de 2017. Cumva, e bine ca ne jucam cu margelele astea de sticla. Cu conditia sa nu uitam, sa nu ignoram, sa nu fugim vreodata de chestiunile cu adevarat importante.

In cea dintai camera de gazare, nu se poate fotografia. Nici unul dintre cei fotografiati in primii ani ai lagarului, cand nemtii inca apucau sa documenteze tot, nu a supravietuit. Intr-un colt, trei fotografii miscate au fost scoase din lagar si aratate lumii. De la ele a pornit, poate, „Son of Saul”.

CTP propunea undeva ca in programul scolilor generale sa fie prevazute o vizita la morga. Ca sa fie clar unde ajungem. Poate mai potrivita ar fi una la Auschwitz-Birkenau. Ca sa fie clar unde putem ajunge cand ceva adanc se deregleaza teribil in noi.

*

Eram in anul 2 de facultate cand papa-mobilul a intrat pe contra-sens pe Kiseleff. De la „Mere rosii”, cu Diaconu mergand pe interzis la finalul celei dintai ecranizari a „Balantei” lui Ion Baiesu, am o imensa slabiciunea pentru ireverenta mai mult sau mai putin rutiera.

In mai-ul acela de 1999, Paul Ioan Paul al II-lea rupea traditia si era cel dintai Papa care vizita un spatiu ortodox. Nu era nici primul, nici ultimul drum inchis pe care omul acesta alesese sa circule.

In toamna lui 1946, preotul Karol Wojtyła tinea primea sa slujba in adancurile Catedralei Wawel din Cracovia, Westminster-ul Poloniei, catedrala celor 18 capele (dintre care una, bizantina, desprinsa parca din bisericile Bucovinei), locul care adaposteste mormintele celor care au facut istoria si au nascut legendele poleacilor. Un singur trup lipseste. Conform uzantelor, locul de veci al Papilor e Vatican-ul.

Dar acest veritabil Papa al Papilor e prezent, de fapt, in Cracovia intreaga, in tot sudul si estul Poloniei, in rasaritul si miezul Slovaciei, si, pesemne, in orice loc in care a poposit, a slujit, a vorbit, a zambit. Poate ca azi, mergand prin satele si orasele unde trecerea sa e marcata intr-un fel care umbreste oricare alt pelerin, el insusi s-ar jena de ceea ce ar putea fi privit ca un cult al personalitatii. Sau poate ca e doar felul oamenilor locului de a multumi pentru sansa de a trai clipa cand cineva da la o parte semnul de interzis.

*

Centrul vechi, cartierul evreiesc, Podgórze (cartierul in care a fost organizat ghetoul evreiesc din al doilea razboi mondial),

Vistula, podurile luminate, imaginea nocturna a palatului Wawel in zona unde raul se curbeaza, malurile proaspat re-amenajate, ingaduind trotuare, pista de bicicleta si iarba numai buna pentru tolanit, povestit, hlizit la stele,

Furnicar de oameni, puzderie de restaurante, Pijalnia servind Wódki i Piwa, House of Beer-ul cu o anume Smoked Cracow, bere afumata cu aroma de single malt pe care ar invidia-o si bauturii de whisky,

Teatrul cel proaspat refacut, luminat ca un sipet plin de bijuterii, zidurile vechi ale orasului, cladirile Uniwersytet Jagielloński, a 18-a cea mai veche universitate a lumii (1364), suita de biserici-capodopera intre care Biserica Sfintii Petru si Pavel care gazduieste, in fiecare amiaza de joi, o demonstratie cu pendulul lui Foucault, dispozitivul care demonstreaza miscarea Pamantului in jurul Soarelui (genul de demonstratie candva eretica, pe care Biserica drumurilor interzise o condamna la moarte),

Piateta aceea din cartierul evreiesc cu cladire circulara in mijloc, adapostind o duzina de mici tarabe vanzand mancaruri felurite, carnatii sfaraind pe gratare, gradinile intesate de halbe si de rasete, acoperite de siraguri de lumini colorate,

Seria de sinagogi, cimitirul evreiesc, urmele trecerii, respectul pentru amintiri, pofta de prezent, promisiunile cacofonic-galgainde ale viitorului,

Cracovia e genul de revelatie care nauceste si starneste pofte, genul de oras pentru care istoria deopotriva grandioasa si ingrozitoare pare cel mai bun pretext pentru a trai acum-ul cu bucurie si furie si zambet si indarijire, genul de oras in care iti doresti sa tot vii, sa tot revii.

*

Cele mai importante sase biserici de lemn din Southern Lesser Poland and Subcarpathia au doua calitati majore: adapostesc picturi murale interioare de o frumusete pe alocuri naucitoare si sunt de gasit intr-una cele mai impresionante zone rurale pe care le-am vazut vreodata. Cantitatea de case impunatoare, impecabil intretinute, oferind vederii garduri vii taiate in cel mai pur stil britanic, campurile impecabil cultivate, senzatia de belsug rivalizeaza fara emotii cu sentimentele nascute de o plimbare cu masina prin satele Bavariei.

De unde, cum, in ce fel a ajuns ruralul sud-est polonez sa-l eclipseze pe fratele sau slovac, surclasand de-a dreptul satul maghiar sau transilvan? Instalatorul polonez din Londra si-a trimis banii acasa? Fondurile structurale si-au facut treaba ca nicaieri altundeva? Un mix din cele doua?

*

Farmecul Presov-ului e limitat la strada centrala si la catedrala de rigoare. Cu, desigur, placa marcand trecerea Papei. Inutil de precizat care Papa. Muntii Tatra sunt insa atat de aproape de al treilea oras al Slovaciei! La cateva zeci de kilometri de autostrada, din care vreo patru trecand direct prin munte.

Pana la ei, undeva, pe stanga, plasat pe varful unicului deal dintr-un platou enorm, Spiš Castle. O fortareata cu privelisti fotogenice despre care ghidul audio ne anunta ca i-a avut ca primi stapanitori pe geto-daci!

La mica distanta, Levoča, orasel pe modelul Bardejov-ului care are fix chichirezul atragator care ii lipseste primului. In plus, la capatul unui urcus de cativa kilometri, biserica de dealul Marianska ofera genul de priveliste pentru care s-a inventat apusul de vara.

Am ajuns la munti pe final de ploaie grea, cand norii se ridicau, lasand in urma cei mai inalti Carpati si un cer 101% albastru. La poalele lor, paralel cu creasta, un sirag de statiuni cu aer de Sinaia (partea scorojita, included), strabatute de un tren cu sina ingusta si de o sosea pe care Michael Caine o sa filmeze „Italian job” intr-o viata viitoare. Se recomanda a se servi cu AC/DC, geamul un pic coborat si o vaga aroma de borovička pitita pe papilele gustative.

*

Tokay produce, gratie confluentei dintre Tisa si Bodrog, inaltimilor din jur (exista o partie de schi la 5 kilometri distanta!), solului oarecum nisipos si cator si mai cator altor factori, un vin dulce adorabil, pe care il beau si cei mai seci dintre consumatori. O vizita in pivnitele locale e un popas cat se poate de agreabil pe drumul de intoarcere spre Romania.

Acolo unde lasasem in urma, cu 9 zile mai devreme, un centru de Oradea desprins din revistele luxoase de arhitectura, oferind, fie si doar prin zona Palatului Vulturului Negru, senzatia ca viitorul chiar ar putea sa ne arate bine.

Acolo unde am gasit un Satu Mare inca patriarhal, oleaca decrepit, pe alocuri insalubru, dar cu aer tanar, proaspat, bun, gazduind, pe una dintre strazile principale, pe o distanta nu mai mare de jumatate de kilometru, trei uriase biserici: ortodoxa, greco-catolica, romano-catolica.

Strada se numeste 1 decembrie 1918 si e metafora perfecta pentru genul de Romanie pe care chiar mi-ar placea sa o sarbatoresc in anul care vine. Alaturi de unguri, de slovaci, de polonezi, de evrei, de tigani, de catolici, de protestanti, de atei. Povestind despre biserici de lemn si catedrale, despre vinuri, tuici si beri artizanale, despre Carpati si rauri, despre meciuri de fotbal si mancaruri grase, despre castele milenare si terase hipsteresti, despre Ida si Sieranevada, despre semne de interzis, si frici, si rani peste care prezentul ne ingaduie sa asternem speranta unui altfel de viitor.

Write a Comment

Comment