Ieri dimineata, la Guerrilla, Dobro, Matei si Sorin Badea vorbeau despre filmele cu super-eroi. Super-Man, Iron-Man si alti Mani. Discutia se invartea in jurul intrebarii daca oamenii cred sau nu in super-eroi. Discutia era interesanta, dar cred ca ar fi si mai interesanta daca am incerca sa raspundem unei alte chestiune: daca ar exista aievea un super-erou, am sti sa-i recunoastem? Hai, nu un super-erou, dar macar un om, un grup de oameni care sa faca, la un anumit moment dat, o super-fapta. L-am/i-am recunoaste?
Ma uit, uneori, la publicul acestui gen de filme. Mainstream audience, cum s-ar zice. Oamenii se bucura, plang, strang din pumni, scarnesc din dinti, apuca strans marginile fotoliului, traiesc, asadar, in ritmul aventurilor eroului de pe ecran. Sunt empatici, sunt generosi in emotii, conventia ii prinde in doze mari, sunt niste copii vrajiti de umbrele miscatoare de pe ecran. Se termina filmul, se face lumina si se reintorc la existentele cotidiene. Acolo, in viata lor de zi de zi, nu exista oameni care sa se bata pentru binele celorlalti. Nici ei, nici altii. Nici mereu, nici macar o singura data.
Ba chiar, nu prea exista fapte bune sau rele. Daca, totusi, prin absurd, admitem ca cineva face ceva bun, atunci musai acel cineva e plasat fie in trecut (cel mai bine ar fi sa fie mort; in acest caz, omul e grandios!), fie in domenii de hiper-nisa, cu buna reputatie in randul masselor (un chirurg exceptional, un calugar cu har, o gimnasta de exceptie). E absolut exclus ca respectivul om remarcabil sau respectivul gest memorabil sa apartina spatiului politicii, de exemplu. Sau al justitiei. Sau al administratiei publice.
Si totusi, super-eroii benzilor desenate si filmelor americane fix acolo opereaza. In zona spatiului public. In zona care ii vizeaza pe cei multi. Care, cei multi, ii recunosc si tin cu ei. Acolo, in film. Si in fata ecranului. Ca e simplu. E foarte simplu. Ma uit pe ecran, vad ca super-eroul face binele, tin cu el. Dar in viata de ce nu tin cu super-eroii? Cu super-faptele? Ca nu exista? Sau ca nu le vad eu?
La film, le vede camera pentru mine. Regizorul, camera si montajul. Mi le arata. Mi le vara pe gat. E clar, e limpede, n-am cum sa nu tin cu cineva despre care stiu sigur ca e bun. In viata, eu joc rolul de cameran, regizor, monteur. Traiesc in propriul meu film. Vad viata cu propriii mei ochi. Tai imaginile dupa cum vreau si pot eu. E infinit mai greu, dar, teoretic, macar, are si potentialul sa fie infinit mai interesant.
Pentru ca e greu, caut mereu confirmarea excelentei pe care, uneori, o simt. Ma uit la TV, intreb familia, prietenii, vreau sa vad ce zice lumea. Daca mi-e lene, arunc la cos excelenta la primul murmur dezaprobator sau indiferent al multimii. Daca sunt ceva mai diligent, rezist si merg mai departe. Fie incerc sa caut confirmarile la oameni ceva mai educati in domeniul vizat, fie merg pe mana mea. Si uite asa, incet-incet, filmul meu se desprinde de filmul multimii. Ies, cu alte cuvinte, din mainstream.
Daca duc demersul acesta, al cautarii, descoperirii si recunoasteii excelentei, foarte departe, s-ar putea, la un moment dat, sa ma pomenesc ca vreau eu insumi sa-l practic. De exemplu, daca sesizez pe undeva, prin tara asta, un gest eficient si moral al unui primar, de pilda, daca incerc si reusesc sa inteleg cum de acest gest a fost posibil, s-ar putea sa ajung la concluzia ca si eu pot face un gest similar in domeniul in care profesez. Cu alte cuvinte, s-ar putea sa devin eu insumi un super-erou. Sau, macar, sa fac o super-fapta.
Daca s-ar intampla asta, ceva imi spune ca atunci n-o sa mai imi placa prea tare filmele cu super-eroi. Ceva in tesatura lor o sa-mi sune fals. N-o sa fie neaparat o chestiune de gust, cat o sa fie una de lipsa de credibilitate a intrigii. Si nu e vorba ca nu voi crede ca exista super-eroi (normal ca voi crede, doar am stabilit mai sus ca eu voi fi unul dintre ei), ci ca nu prea voi crede ca exista multimea aia uriasa, inimoasa si generoasa care sa ma sustine. Acolo va fi problema mea. De fapt, a super-eroului :).
Dar poate problema super-eroului Iron Man e pentru ei, pentru americani. Ce treaba avem noi cu dansul? Noi suntem romani. Deci, crestini. De la Christos. Cel care a venit. Si va mai veni. De la Dostoievski incoace, pluteste o intrebare: Il vom recunoaste?
PS
Pentru conceptul de film personal, recomand calduros excelenta carte a lui Vlad Zografi, “Infinitul dinauntru”, aparuta toamna trecuta la Humanitas.