Les films de Cannes à Bucarest 2016
Articol publicat in premiera de LiterNet
Proiectat in deschiderea “Les films de Cannes à Bucarest 2016”, “Toni Erdmann” a zguduit serios infrastructura CinemaPro. Se rade abundent, variat si repetat la filmul nemtoaicei Maren Ade, exista portiuni unde hohotul salii dureaza mai mult decat timpii ganditi de regizoare la momentul montajului, se pierd replici, se rateaza gesturi, la Stan si Bran-ul de pe ecran publicul primeste cu inima larga sa se copilareasca. Invitatia la joaca, la ironie, la deriziune adresata de tatal Toni fiicei Ines e preluata in primul rand de spectatori, care intra rapid in conventia de comicul trist ce tocmai si-a ingropat prietenul/refugiul de-o viata si incearca sa dezgroape relatia cu fiica pierduta candva.
*
O relatia tata – fiica plina de raspunsuri, de vreme indelungata nevizitata de intrebari. Cu o peruca, o proteza si o identitate falsa, parintele incearca sa zguduie certitudinile urmasei. Pe vremuri, Hamlet tocmea o trupa de actori pentru a inscena adevarul. In vremuri post-moderne, Toni se angajeaza pe sine in rolul bufonului ce livreaza fraze nepotrivite in momente nepotrivite spre auzul unor personaje nepotrivite. Totul pentru a dinamita, cu o farsa, ne-potrivirea dintre om si lume. In partile sale cele mai bune, scenariul lui Maren Ade e o parabola despre eternul rol-oglinda al artei, ideal mereu cautat, niciodata atins. Plecand sa aduca un aparat foto cu care sa surprinda momentul cand fiica a facut pasul spre proteza si palaria-peruca, tatal rateaza clipa, tot asa cum cinema-ul incearca, in van, sa aseze pe pelicula fractiunea aceea de timp din care sunt cladite fericirea, nefericirea, esenta unui om.
*
Un miez vast turnat in Romania e prins intre doua coperte a caror actiune se desfasoara in Germania. Acolo, in cadrele localizate pe taramul natal, regia lui Maren Ade e subtila si sofisticata. Ingaduie imaginii sa vorbeasca, portretizeaza nuantat, creeaza emotie. Aici, pe taramurile mioritice, Ade prezinta bifeaza o vasta colectie de clisee, de personaje-carton, de scene-kitsch. Vorbind in deschiderea festivalului pe care l-a adus la a 7-a editie, Cristian Mungiu a numit Toni Erdmann “filmul anului” prin prisma reactiilor pe care le-a produs la Cannes si de atunci incolo. O ironie? Poate ca nu, caz in care se impunea o precizare: Filmul anului 2000, 2000 si ceva.
Pe atunci, cinema-ul povestea despre primele contacte dintre extraterestrii-occidentali si prostuti-prostitii bastinasi, despre exotismele carpato-danubiano-pontice privite prin ochii surprinsi ai primilor descalecatori de dincolo de Cortina de Fier, pe atunci, era proaspat si viu sa asezi o felie de pepene langa asupritii muncitori ce ignora voios-inconstient orice regula de protectie a muncii, era haios sa constati cum stranierii fac ochii mari cand vad ouale pictate de gospodine volubile sau cand orice sofer are in agenda-i numarul interlopului-descurcaret de Obor ce poate desface catusele cu-o sarma, era credibil sa faci din fiecare personaj local fie un satrap ce-si umileste supusii si e gata sa traga in piept pe oricine vine din afara tarisoarei, fie o victima mai mult sau mai putin paupera a celor din prima categorie, fie un arivist / o arivista fara de coloana vertebrala.
Dar superficialitatea sablonarda a lui Ade transcede stramtele bariere mioritice. Tot ce tine de corporatism e veros, tot ce tine de high-class e viciat, tot ce depaseste gardul super-bogatilor e ultra-sarac. Dincolo de tata, de fiica si de luminosul personaj impecabil jucat de Victoria Cocias (revelatia partii romanesti a distributiei), filmul daruit cu premiul asociatiei internationale a criticilor la Cannes 2016 ofera o colectie de personaje bidimensionale, aduse pe ecran doar pentru a sluji teze si mesaje ale stangii contemporane.
*
“Senatorul melcilor”, “Occident”, “California dreamin’ (nesfarsit)”, “Despre oameni si melci”. Cateva dintre filmele post-decembriste care vorbesc despre provincialism si falsul cosmopolistism, despre naivitati locale si profitori interni & externi, despre saracia nevinovata si bogatia nepasatoare. In nici unul dintre ele nu se rade ca in “Toni Erdmann”. In oricare dintre ele, e mai mult adevar ca in “Toni Erdmann”.
Titlul a carui amintire m-a izbit in seara vizionarii mult-discutatului film german si mi-a asezat un nod in gat este insa “Filantropica”. Desi lipsit de elementul alogen, marele film al lui Nae Caranfil din 2002 privea lumea prin grila lui “Toni Erdmann”. Prin inscenari succesive si suprapunere de identitati falsificate, Caranfil demonta mecanismul vietii inconjuratoare, dezvaluind minciuna, manipularea, ipocrizia, relatiile de putere, micimea individului, insuportabila usuratate a fitelor de night-club, divortul omului de propriul sine in cautarea implinirilor la moda (atunci, gagica misto, azi, cariera asemenea). La 14 ani distanta de genialul scenariu al lui Nae, fiecare personaj ramane, mare parte din replici sunt slagar si marile mesaje ale filmului sunt vii si relevante.
“Filantropica” a venit, poate, prea devreme, intr-o epoca in care Noul Val abia se nastea, cand vizibilitatea cinema-ului romanesc era inca la cote minime si cand Nae Caranfil era singurul punct luminos intr-o bezna careia mai nimeni nu-i ghicea sfarsitul. Dar el a venit totusi si dupa el au venit marile titluri ale lui Puiu, Mungiu, Porumboiu, Muntean & co. Si pentru ca toate astea s-au intamplat, “Toni Erdmann” nu poate fi, astazi, decat un film care, desi vorbeste despre probleme reale si actuale, apartine altor vremuri cinematografice.
Toni Erdmann
Germania & Austria 2016
Regie & Scenariu: Maren AdeImagine: Patrick Orth
Actori: Peter Simonischek, Sandra Hüller,
Victoria Cocias, Ingrid Bisu, Alexandru Papadopol, Vlad Ivanov
