in Metropolis

Geniile versus restul lumii

Text publicat in premiera de LiterNet

Mozart versus Salieri

De o parte, omul capabil sa reproduca o compozitie muzicala dupa o singura auditie. De partea cealalta, omul incapabil sa interpreteze o compozitie muzicala fara partitura.

De o parte, omul capabil sa compuna o simfonie la 8 ani. De partea cealalta, omul incapabil sa inteleaga cum asa ceva e cu putinta.

De o parte, omul care sustine ca, indiferent ca e vorba de o sonata, o simfonie sau o opera, orice bucata muzicala pe care vrea sa o compuna e in capul lui de la bun inceput si tot ce are de facut e sa o transcrie pe hartie. De partea cealalta, omul care priveste siderat sutele de partituri in original, lipsite de cea mai mica stersatura.

De o parte, omul constient de hiper-valoarea lui, stapanindu-si arareori manifestarile complexelor de superioritate. De partea cealalta, omul care isi intelege perfect mediocritatea, dar nu intelege o clipa sa si-o asume public.

De o parte, omul chinuit de nerecunostinta, de obtuzitatea semenilor. De partea cealalta, omul chitit sa intretina, sa amplifice confuzia generala, sa maculeze valoarea a carei justa pozitionare in lume l-ar arunca pe el mai intai in ridicol, apoi in anonimat.

De o parte, geniul neinteles. De partea cealalta, omul devorat de inutil-eterna asteptare a vizitei geniului.

Mozart versus Salieri. In „Amadeus”, piesa scrisa in 1979 de britanicul Peter Shaffer, ecranizata 5 ani mai tarziu de Milos Forman intr-un film devenit cult, montata de Victor Ioan Frunza in deschiderea stagiunii 2016-2017 de la Metropolis, la doar 3 luni de la decesul dramaturgului.

Acest „Mozart versus Salieri” descris mai sus e, de fapt, in foarte buna masura, un produs al imaginarului colectiv care, in cele aproape doua secole care au trecut de la disparitia celor doi muzicieni, a transformat o mica rivalitate temporara intr-o teribila dusmanie sfidand eternitatea. Romantism versus realism, imaginatie luxurianta versus banal adevar istoric, inepuizabila foame de povesti fabuloase a multimilor versus rigurozitatea mereu demodata a catorva oameni de stiinta. Pana la urma, nimic rau in toate acestea, dintotdeauna fictiunea a distilat realul, cat timp nu confundam arta cu istoria, lucrurile sunt cat se poate de in regula.

Cea mai buna parte a „Amadeus”-ului de la Metropolis e acest „Mozart versus Salieri”. Sau, respectand ponderea personajelor in piesa, Salieri versus Mozart. George Costin versus Andrei Hutuleac. Primul, un mare actor caruia acest rol ii sporeste cota de piata, al doilea, revelatia trupei lui Frunza, cel care uimeste si urca de la rol la rol.

Energia, pofta, vitalitatea pe care cei doi le aduc pe scena pret de peste trei ore contra-balanseaza aparenta lipsa de nuanta a personajelor. E vorba, pana la urma, de negru versus alb, de negru innegrit versus alb albit. Dar acest extremism evident, caracteristic mai degraba artei populiste, nu rezista la o privirea mai atenta. Mozart e constient de propriul geniu si oarecum dispretuitor la adresa lipsei de geniu a celorlalti. Salieri nu se atinge de partiturile pe care le-ar fi putut lesne distruge si e singurul care intelege cu adevarat maretia rivalului sau si semnificatia operei sale.

Intre cei doi, Constanze, aparent o gasculita cultivand iresponsabilitatea sociala a lui Mozart, in fapt (si, mai ales, in interpretarea Nicoletei Hancu) o femeie captiva, prinsa la mijloc intre dragostea pentru sotul ei si dorinta de a fugi de saracie, intre fascinatia pentru talentul lui Mozart si atractia fata de luxul si bunul-gust ale lui Salieri. Nicoleta Hancu re-gaseste ipostaza Monei din „Steaua fara nume” (piesa montata anul trecut de Frunza), calatoarea coborata dintr-un tren de noapte intr-un targ de provincie, incapabila sa aleaga intre localnicul sarman de care s-a indragostit (Miroiu, jucat, intr-una din variantele de distributie, de Hutuleac) si barbatul bogat cu care s-a obisnuit (Grig, interpretat de Costin).

Trio-ul Salieri – Mozart – Constanze creeaza emotie, naste tensiune, starneste nelinisti, confisca atentia. Cele trei personaje sunt sarea spectacolului de la Metropolis. Pacat ca Victor Ioan Frunza nu a avut inspiratia sa rezume piesa la ele trei. Am fi avut parte, probabil, de un spectacol semnificativ mai dens, mai alert, mai relevant.

In versiunea actuala, „Amadeus” are portiuni monotone, momente previzibile si risca, prin lungimea sa nejustificata, sa oboseasca spectatorul si, pe alocuri, sa-l plictiseasca. Explicatia ar putea fi gasita in felul liniar si previzibil in care sunt tratate personajele secundare. Atipic pentru piesele pline de imaginatie cu care ne-a obisnuit trupa pana acum, Adrian Nicolae, Sorin Miron, Alexandru Pavel si Alin Florea isi interpreteaza rolurile fara nerv, fara vibrato, corect si atat. Participarea tenorului Robert Nagy pare, initial, o idee inspirata, dar ajunge si ea, prin repetitie si lipsa de relevanta dramaturgica, sa afecteze cursivitatea spectacolului. In fine, plasarea in epoca a actiunii, accentuata prin cortinele pictate infatisand imagini-sablon al Vienei sfarsitului de secol 18, creioneaza un aer muzeal, ce diminueaza nejustificat tensiunea pe care reuseste cu asupra masura sa o creeze seria de conflicte in care sunt implicate cele trei personaje principale.

Si totusi, exista un merit al acestei portiuni mai putin reusite a montarii. Prin contrast cu incandescenta relatiilor dintre Salieri, Mozart si Constance, cu febrilitatea vietii lor interioare, ni se ofera privirii calaiului existentei Imparatului, Sambelanului, sefului unei inalte loji masonice sau directorului Operei, oameni care, in ciuda rangurilor lor inalte, isi traiesc vietile la foc mic, simtind meschin si vazand (mai) nimic. Fata de ei, nu doar Mozart, prin uriasu-i talent, se afla la ani-lumina distanta, dar insusi Salieri, prin dedicarea exemplare cu care se arunca in bratele demonilor, pare a veni dintr-o alta specie.

Eternul derby bine – rau nu e singur pe afis. Ba chiar s-ar putea sa nu fie nici macar primul pe afis. Alaturi de el, colcaie prin viata multimile de indivizi pentru care binele, raul, albul, negrul, dreptatea, injustitia sunt notiuni straine, bune doar de relativizat si / sau ignorat. Tot mai adesea, in disputa dintre moral si imoral, zeita post-modernitatii ridica invingator bratul amoralitatii.

Metropolis – Sala Studio
Amadeus
Text: Peter Shaffer
Traducere: Adrian Solomon
Dramaturgie: Adrian Nicolae
Regie: Victor Ioan Frunza
Decor & Costume: Adriana Grand
Muzica live: Andreea Csibi
Actori: George Costin, Andrei Hutuleac, Nicoleta Hancu,
Adrian Nicolae, Sorin Miron, Alexandru Pavel, Alin Florea
Robert Nagy, Carol Ionescu, Voicu Aanitei
Ariana Presan, Madalina Craiu, Anca Dumitra

Write a Comment

Comment