Text publicat in premiera de LiterNet
Se joaca de peste 2 ani. In toamna lui 2016, cand a iesit in strada, la Iasi, cu ocazia Festivalului International de Teatru pentru Public Tanar, a provocat chiar si un mic scandal public. Printre spectatori, s-au numarat doi jandarmi care n-au priceput aluziile din text si au trecut la scris procese verbale pe numele actorilor, pentru limbaj nepotrivit. Din fericire, s-au oprit la timp, convinsi de interventiile ferm-amuzat-enervate ale celorlalti spectatori.
Se numeste “HUOOOO!!!” si e un spectacol in doua personaje. Pensionara, fosta profesoara de limba si literatura romana, venita la protest (Christine Cizmas) si jandarmul, fost elev adesea absent de la orele de limba si literatura romana, trimis la aparat institutiile statului (Ionut Marian Pirvulescu). Cand nu iese in piete publice, spectacolul scris si inscenat de Ovidiu Mihaita se joaca acasa la el, adica la Scârț Loc Lejer, sediul teatrului independent timisorean Auăleu, de gasit langa centenarul parc Carmen Sylva.
O pensionara fata in fata cu un jandarm. Ironii reciproce, mici agresiuni verbale, tandreturi. Rasete in hohote prelungi si repetate, de intra in rezonanta scandurile lungi si subtiri pe care stau asezati, in 2 randuri lungi, cei 30 de spectatori. Niste lacrimi, mai mult sau mai putin discrete.
“Nu stiu cand a trecut ora asta jumate’ . Eu fie am ras de n-am mai putut, fie am plans ca proasta”, suna o confesiune la final, pe cand actorii isi ospatau publicul cu o sticla de Cola si oarece chips-uri pentru a-i invita apoi la o vizita la subsolul casei, in ceea ce pana si Google Maps stie sa numeasca Muzeul Consumatorului Comunist.
Chiar, cand a trecut ora asta si jumate’? Dar anii, ei cand, unde s-au dus? Unde s-a dus vremea cand visam sa schimbam lumea sau macar s-o distrugem, ca s-o reconstruim altfel, mai buna, mai calda, mai umana? Cand ne visam revolutionari sau anarhisti, cand ne urlam iubirile si urile, cand spuneam “Nu!” oricui si oricand, cand contestam prostia, frica, lasitatea! Cand ne-am transformat in cei de care radeam, in cei la care urlam?
Pensionara entuziasmantei Christine Cizmas ne ia de mana si ne arata cum am fost, cum nu mai suntem, cum am putea totusi sa fim. Mancate de frustrare pana la ridicol, imbibate in speranta pana la sublim, zbaterile ei inseamna felul de a fi al unui om pentru care niciodata nu e prea tarziu, pentru care inregimentarea nu e niciodata o solutie, pentru care pactul cu resemnarea in fata raului nu e cu putinta.
La vremea scrierii textului, Ovidiu Mihaita pornea de la realitatea unor proteste stradale sporadice. Colectiv inca nu se intamplase, OUG 13 era departe, Rosia Montana era o exceptie. La acea vreme, jandarmul isi permitea sa ironizeze putinatatea protestatarilor. Intre timp, Romania a numarat sute de mii de oameni in strada, facand spectacolul inca mai actual.
Ionut Marian Pirvulescu face din jandarm un personaj naiv, superficial, simpatic, cald. De fapt, jandarmul e o metafora. In spatele lui, se asaza, in lumina ultimilor ani, puzderia de compatrioti pentru care protestul nu e de gandit, pentru care blazarea si supunerea sunt singurele raspunsuri la intrebarea “De ce ne merge rau?”.
Viu, dens, muscator & miscator, textul lui Mihaita ingaduie un final optimist. Gardul ce separa protestatarii si fortele de ordine e inlaturat. Vie, densa, muscatoare & miscatoare, realitatea protestelor masive de la Colectiv incoace nu poate alunga un diagnostic pesimist. Gardul ce separa cele doua Romanii pare din ce in ce mai adanc infipt in asfalt. Cine va intinde peste el sticla de Cola si punga de chips-uri?
Auăleu
HUOOOOO!!!
Text & Regie: Ovidiu Mihaita
Actori: Christine Cizmas, Ionut Marian Pirvulescu