Cupa Mondiala 2014
Articol aparut initial pe LiterNet
Inca de la meciul de debut, 3-0 cu Honduras, mi se invartea in minte un titlu: Parisul vesel. A urmat minunatul 5-2 cu Elvetia si titlul incepuse deja sa ma obsedeze. “Nulul” cu Ecuador nu l-am vazut, in schimb “optimea” cu Nigeria, 2-0 pe final, mi-a reintarit impresia ca avem de-a face cu o echipa atipica a Frantei. O echipa care parea sa atace in placere, variat si ingenios, o echipa care se apara solid, fara a apela la faulturi dure sau la tertipuri grosolane, o echipa onesta si generoasa, neasteptat de simpatica, croita cumva dupa asemanarea marii sale vedete, Benzema, cel mai enigmatic si imprevizibil mare fotbalist al momentului.
Dintr-un capriciu al programului personal, am amanat insa mereu articolul. Si a venit vremea “sfertului” cu Germania si timpul articolului s-a dus. Pofta de viata, bucuria jocului, usurinta de a impinge mingea spre coechipieri si spre poarta adversa s-au dus in amintire. In locul lor, a revenit Franta ultimilor ani. Franta pe care o stiam. Franta zgarcita, chinuita, plictisita, Franta ce cunoastea doar usurinta de a juca prost si de a pierde meciurile semnificative. Ceea ce s-a si intamplat, in fata unei Germanii ce n-a apucat sa impresioneze decat eventual prin excelenta defensiva a lui Schweinsteiger, Hummels (ce schimbare, dupa penibila prestatie a lui Mertesacker din “optimea” cu Algeria!) si, evident, Neuer (ce teribil echilibru interior la palma ridicata, cu naturaletea unui gest banal, la ocazia de final a lui Benzema!)
A fost, desigur, cald (ar merita facuta o statistica despre cat de mult se alearga la aceasta Cupa Mondiala in meciurile de seara si cat de putin in cele din timpul zilei). A fost golul primit repede, care i-a scutit pe nemti de multe sarcini ofensive. Dar, totusi, cand ati vazut ultimul meci oficial intre doua mari natiuni fotbalistice in care echipa care avea de un unic gol pentru a duce meciul mai departe sa intre in careul advers o singura data in ultimul sfert de ora? In meciul decisiv cu Uruguay, Italia a jucat mai prost decat Franta in “sferturi”, dar italienii au presat enorm in final, au avut nenumarate faze fixe, au sperat pana in ultima secunda.
Franta nu cunoaste disperarea. Nici responsabilitatea. Cat timp lucrurile au mers bine, oamenii in albastru au improvizat cu voiosie pe creasta valului favorabil. Atunci cand curentii s-au schimbat, Deschamps si sai au cazut in mare si s-au inecat fara zgomot. Antonimul Parisului vesel nu e Parisul trist, ci Parisul pustiu. Ca si cum oamenii ar fi plecat in alte zari deindata dupa retragerea unui anume Zidane, omul altei nationalei si altui spirit. De ce-au plecat? De ce-ar mai fi ramas?