in Ecrane

IP-ing the Killing

Articol aparut initial pe LiterNet

Dupa miezul noptii, pe OTV, acum cativa ani. Trei barbati asezati la o masa. Nici urma de Dan Diaconescu. Poate ca asta m-a facut sa-mi opresc zapping-ul. Cei trei purtau o dezbatere civilizata. „Daca eram eu, n-o aruncam intr-un put parasit. Chiar daca era iarna. Venea primavara si-ncepea sa puta”, spunea unul dintre ei. „Ba nu, eu as fi aruncat-o acolo si puneau niste ciment proaspat peste”, a contrat un altul. „Ingropata, ma, ingropata bine, in padure, si n-o s-o gaseasca nimeni niciodata, va spun eu”, a completat al treilea. Priveam stupefiat. Peste cateva minute, am inceput a intelege.

Asistam la o transmisiune in direct din penitenciarul Rahova. Cei trei erau condamnati pe viata pentru crima. Eram in plina nebunie cu Elodia si a sa disparitie. O juna blonda de la OTV ii chestiona in legatura cu locul unde ar fi cel mai probabil ca criminalul sa fi depus cadavrul Elodiei. Initial, totul mi s-a parut socant pana dincolo de limitele inchipuirii. Apoi, tot gandindu-ma la subiect, mi-am dat seama ca ma inselasem. Pana la urma, postul TV avusese (probabi in premiera in istoria sa) o atitudine foarte profesionista: cine sa cunoasca mai bine pshilologia unui criminal daca nu colegi de-ai sai de meserie?

In „The act of killing”, Anwar Congo, un cetatean indonezian trecut bine de 60 de ani, cu alura de Morgan Freeman si aer tineresc, explica relaxat cum, pentru a reduce cantitatea de sange pe care victimele aveau prostul obicei sa le emite in momentul in care le snopea in bataie, a inventat o noua metoda de ucidere. Cu o sarma solida si bine intinsa, ancorata intr-un capat de balustrada terasei de bloc unde se intampla actiunea in anii ’60 si reconstituirea cinematografica in anii 2000, Anwar isi sugruma elegant victimele.

Rezultatul acestei invenţii pentru care Anwar merită Intellectual Property? Crime mai curate, mai rapide si, indrazneste batranul sa pluseze, mai putina suferinta pentru cei ucisi. Cam 1.000 de oameni, in cazul sau, scor remarcabil pentru un singur criminal, dar procent totusi modest din totalul de aproximativ 500.000 de victime produse de catre armata indoneziana si de cateva militii para-militare, in anii 1965-1966, cand oricine era comunist, sau ruda de comunist, sau semana a comunist, sau era chinez, sau mai stiu eu ce, risca exterminare.

Anwar povesteste toate acestea cu detasare, mandrie si multa pasiune. E vorba, pana la urma, de anii tineretii sale cand, din marunt speculant de bilete de cinema, s-a trezit, gratie dementei ce cuprinsese Indonezia, ditamai criminalul, respectat si aplaudat de oficialitatile statului si de vasta patura a populatiei ce-i aproba actiunile. Este imensul merit al regizorului si antropologului american Joshua Oppenheimer ca a reusit, dupa 12 ani de trait in Indonezia (timp in care a invatat limba locala), sa-l aduca in fata camerei pe Anwar si pe alti colegi de-ai sai intr-ale omuciderii.

Si pentru a intelege mai bine dimensiunea morala a acestor marturisiri, e bine sa avem in fata intregul tablou: Anwar si ceilalti n-au fost niciodata judecati pentru crimele lor. Mai mult, au fost mereu si sunt in continuare priviti cu admiratie, atat de autoritati, cat si de multi compatrioti. In cea mai socanta secventa a filmului, eroul nostru rememoreaza ispraviile tineretii, inclusiv metoda-i originala de a ucide, in cadrul emisiunii matinale a televiziunii nationale indoneziene (TVRI). Juna realizatoare a emisiunii, publicul vesel colorat din platou (decorul seamana binisor cu cel la matinalului Antena 1, de pilda) rade si aplauda cu pofta. Se intampla in Indonezia, in zilele noastre!

Desi beneficiarul unei asemenea incredibil subiect, filmul are portiuni mai putin izbutite, ba chiar reuseste sa plictiseasca. In esenta, documentarul e un soi de making-off al unui film surogat, turnat tot de Oppenheimer, in care Anwar si fostii sai colegi de killer-ala sunt pusi sa isi reconstituie, in maniera aproape bufa, crimele. Pe rand, ei joaca atat roluri de criminali, cat si de victime, in scene dintre cele mai neobisnuite, in care Oppenheimer strecoara consistente portii de onirism. Exista chiar si reconstituiri de grup, in care urmasi ai victimelor sunt invitati (si accepta!) sa faca figuratie. Totul are un aer atat de suprarealist, incat pe alocuri privitorul incepe sa se indoiasca asupra veridicitatii intregii povesti.

Din pacate, povestea e cat se poate de adevarata. Melanjul dintre urmasii victimelor si criminali nu se intampla doar vremelnic, pe platoul de filmare, ci si in viata de zi cu zi, unde adesea vecinul e peste gard e cel care ti-a ucis, acum aproape 50 de ani, bunicul. „Nu ne mai tot intrebati pe noi cum a fost atunci, mai bine intrebati-i chiar pe ei” povestea Adina Bradeanu, co-selectioner Oen World Romania 2013, la dezbaterea ce a urmat proiectiei filmului in cadrul festivalului, ca ii spuneau urmasii celor ucisi lui Oppenheimer. Ceea ce americanul a avut si inspiratia, si perverenta sa faca. Parca nicicand raul cel mai real cu putinta, cel dezbracat de orice umbra de metafora si dezvelit de orice invelis artistic, nu s-a lafait mai had, mai greu si mai adevarat pe un ecran de cinema.

Write a Comment

Comment