in Xtra

Is this seat taken?

La inceput, un om urca intr-un taxi care il duce la spital. La final, un om urca intr-o ambulanta care il duce la spital. Intre aceste doua momente: „Sfarsit de sezon”, debutul in proza scurta al lui Marius Chivu. „11 povestiri despre singurate, boala si moarte”, dupa cum insusi autorul le promoveaza. Nu suna prea apetisant, nu? Si totusi, desi onesta, auto-descrierea poate induce in eroare. Pentru ca daca nici cartea asta nu iti da pofta de viata, atunci cu greu va reusi vreo alta.

E vorba, adesea, de boala, care, desi nu izbeste in plin, pluteste ca un corb rau-prevestitor, intunecand cu aripile sale larg deschise orizontul fragil al cate unui personaj. E cazul, de pilda, al tanarului din prima povestire, „Cel mai departe”, ce isi construieste in chip discret si delicat drumul catre operatia ce i-ar putea schimba, poate chiar curma viata. Frica pandeste din fiecare cotlon al frazei si ramane impregnata zile bune in stomacul cititorului alaturi de care naratorul alege sa faca acest, posibil, ultim drum. In scena dusului, memoria il redescopera pe Viorel din „Aurora”, in timp ce aparitia de final a doctorului Anghel duce cu gandul la „Moartea domnului Lazarescu”. Semn ca Marius Chivu si Cristi Puiu sunt incercati de aceiasi ingeri si demoni.

Moartea descaleca sub felurite chipuri. Dispar oameni, se termina povesti de dragoste si, mai ales, se dezintegreaza o lume. „In familie” si „Intoarcerea” formeaza cel mai crud, dureros si frumos epitaf care s-a scris vreodata pe mormantul satului romanesc. Suntem contemporani cu dezintegrarea lumii ce ne-a nascut, pe noi, pe parintii nostri, si pe aproape toata istoria ce ne inconjoara, dar asta nu pare sa ne emotioneze in vreun fel special. Rar, cate un film („Cainele japonez”, de pilda), cate un articol de ziar, cate un reportaj decent ratacit pe ecranul vreunei televiziuni vorbesc despre genocidul fara vinovati de langa noi.

Personajul lui Chivu ne ia de mana si ne plimba pe ulitele pustii, in bisericile unde abia Sambetele mortilor daca mai aduc o mana de vii, sub acoperisurile prin care apa curge si langa albiile secate ale raurilor care au fost, la masa gatita de bunica pentru care vizita de-un weekend a nepotului bucurestean e noul Craciun si noul Paste, la tuica bauta cu tatal ce isi ademeneste fiul cu muncile pe care le faceau candva impreuna, dar pe care refuza sa il inteleaga in ipostaza adult-citadina. Si in fiecare dintre aceste momente, satul si oamenii se indeparteaza cu inca un pas.

Singuratatea e, probabil, laitmotivul cartii. E ubicua si implacabila. Izbeste pana si atunci cand amorul fizic depaseste granite interpersonale greu imaginabile. Mircea Cartarescu vorbea, la lansarea bucuresteana a cartii, despre caracterul „post-porn” al erotismului lui Chivu. E pula, e sperma. In mare, in gura, in iPhone. Si totusi, asta nu rezolva nimic. Aproape ca nici clipa.

Spectacolul decadentei din Vama, splendid inscenat in  „La vulturul de mare cu pestele in gheare”, nu lasa in urma decat un gust salciu si o groaznica durere de cap. Viermisorii albiciosi plutind in „Vieni qua!” rezolva pofta de moment, dar lumineaza in chip teribil vidul din dosul palmelor ce intind crema de plaja. In taxiul din finalul „Petrecerii”, pe a carui bancheta eroul a ajuns dupa un cumplit episod de umilinta indurat pe un balcon cu vedere la cerul favorit, se asaza un om a carui deruta aproape ca nu mai ingaduie nici speranta.

Si atunci? Unde e viata? Unde e pofta de ea? Nu cumva se cuvine s-o declaram la Obiecte pierdute? Alaturi de altele asemenea (incredere in teatru, in zeita lui, sine, in cuplu, in iubire) pe care autorul le randuieste migalos in cea mai buna dintre povestiri, numita taman „Obiecte pierdute”?

Cu rare exceptii, filmele care m-au marcat in chip decisiv sunt cele in care camera urmareste, pret de 2-3 ore, cate un personaj, de regula masculin. Am ajuns de vreme indelungata la concluzia ca cinema-ul e arta solitarului in cautarea solidaritatii.

Privita astfel, „Sfarsit de sezon” e printre cartile cele mai cinematografice citite vreodata. Eroul lui Chivu, mereu acelasi, desi vag ascuns sub felurite deghizamente de-a lungul celor 11 povestiri, e atat de viu in emotiile lui, atat de contemporan in dilemele lui, atat de onest in trairile lui, incat singuratatea ii e sfasiata de aceea a oricarui cititor care ii seamana. Sedusi pe data de caldura neobisnuita pe care paginile o emana, oamenii inteleg cu usurinta ca boala, moartea si singuratatea sunt bucati inerente din ceea ce prea usor numim (pentru ca prea rar traim!) viata. Nu ele, bucatile, temele sunt esenta, ci spiritul ce le imbiba, le uneste si le transfigureaza.

Pesemne ca traversam viata asezati pe bancheta unui tren ce goneste intr-o directie necunoscuta. Prea adesea ne irosim timpul incercand sa aflam destinatia finala ori macar statiile de pe parcurs. S-ar cuveni, poate, sa acordam mai multa atentie strainului ce ne intreaba din priviri daca locul de langa e liber.

Write a Comment

Comment