in TNB

It’s now like (n)ever

„It’s now or never”, super-slagarul lui Elvis (locul 5 in topul celor mai bine vandute single-uri din istoria muzicii), suna al naibii de familiar, si totusi bizar, in ruseste. Recunosti pe data ritmul, prinzi a ingaima cele cateva versuri care ti s-au fixat demult undeva in memorie, capeti o vaga senzatie de familiaritate, dar parca ceva nu se invarte cum trebuie. Lipseste Elvis, lipseste limba originala ori poate epoca rock’n’roll-ului. Si poate si altceva.

Textul omonim al lui Vladimir Krasnogorov, reprezentat pe scena Salii Pictura a Teatrului National in regia lui Mihai Constantin, preia una dintre cele mai populare teme din istoria contemporana a omenirii, casatoria, o dezvolta in tablouri si situatii in care spectatorul se recunoaste lesne (poate chiar prea lesne!) si reuseste, cu dibacie si inteligenta, sa strecoare in cutele acestei atmosfere familiare seminte nascatoare de mari nelinisti. Casatoria care ni se infatiseaza pe scena este hit-ul binecunoscut cu care ne-am obisnuit sa ne decoram vietile de cateva secole incoace, si totusi ceva pare in neregula.

Krasnogorov creeaza o structura dramatica circulara si hiper-simetrica. O sotie (Mirela Oprisor), un sot (Serban Pavlu), o prietena a sotiei (Nicoleta Lefter) si un prieten al sotului (Gheorghe Ifrim) formeaza patru cupluri (unul la timpul trecut, unul in prezent si doua intr-un potential viitor). Sub aparenta unei comedii bulevardiere à la française, piesa avanseaza in ritm alert catre un deznodamant infinit mai apropiat de absurdul lui Ionesco & Cehov decat de hazul facil al lui Feydeau. Asemeni unor hamsteri care invart in gol rotita amenajata in cusca ce le-a fost dedicata, cele patru personaje se gasesc prinse in capcane perfecte, in care evadarea / speranta par definitiv interzise. Oameni cat se poate de normali, cu spaime, lasitati, vise, framantari, sentimente, bucurii, nevoi dintre cele mai comune si induiosatoare, cei patru insetati de cautarea unei sens / fericirii dau ochii cu haul ce se zareste dincolo de finalul drumului.

Pedaland prea apasat pe latura comica a textului, regia lui Mihai Constantin risca sa rateze parte din potentialul tragic al textului. O mai mare atentie, un mai indelungat timp de respiratie acordate scenelor cand singuratatea izbeste, cand regretul sugruma si cand iluziile se prabusesc ar creste valoarea spectacolului, pretuind in chip mai potrivit excursiile in propriul sine pe care le reusesc actorii, cu precadere Mirela Oprisor si Gheorghe Ifrim.

„Vom munci, unchiule!”, ii promite amagitor Sonia lui Vania in finalul piesei lui Cehov ca solutie de mantuire pamanteana pentru sufletele carora fericirea prin iubire le e interzisa. La un secol si ceva distanta, fericirea de cuplu visata de personajele lui Cehov isi dezvaluie, la randu-i, natura profund iluzorie. Astazi mai mult ca niciodata nu doar institutia numita casatorie, dar insasi ideea de viata in cuplu este prada unei crize de adancime. Mitul care a fascinat generatie dupa generatie e pe cale sa sucombe.

„De cate ori zaresc o femeia frumoasa pe strada o urmaresc o vreme cu privirea, imi inchipui cat de fericita trebuie sa fie viata alaturi de ea, dar apoi ma gandesc ca exista, poate, pe lumea asta un barbat care s-a saturat deja de ea”, spune personajul lui Serban Pavlu in scena-emblema a deznadejdii. „Va urez casa de piatra”, le spune, in scena-emblema a absurdului, personajul lui Gheorghe Ifrim celor doi soti care aniverseaza 13 ani dintr-o casatorie pe care, de fapt, si-ar dori-o cat mai grabnic destramata. Singura melodia ruseasca ce se aude cand si cand dintr-un casetofon prafuit lasa loc de speranta. Desi ravasitor de trista, ea poarta totusi in ea samanta de frumusete si autencitate in jurul careia omul va invata sa-si creasca tulpina viitoarei iluzii.

Teatrul National Bucuresti
„Acum ori niciodata”
de Vladimir Krasnogorov
Regie: Mihai Constantin
Actori: Mirela Oprisor, Serban Pavlu, Nicoleta Lefter,Gheorghe Ifrim

Write a Comment

Comment