Festin pe Bulevard 2019
Text publicat in premiera de LiterNet
In versiunea originala, publicata in 1953, titlul piesei lui Arthur Miller este “The crucible”. In traducere, creuzetul. Vasul acela ceramic in care se incing metalele. Si pasiunile. Si spaimele. Si frica de celalalt. Si foamea de sine.
In versiunea romaneasca, titlul marelui text al lui Miller este “Vrajitoarele din Salem”. Salem, orasul din ceea ce azi numim statul american Massachusetts, in care, in 1692-1693 (atunci cand orasul era parte din provincia coloniala britanica Massachusetts Bay), 19 oameni au fost gasiti vinovati si spanzurati in consecinta pentru practicarea vrajitoriei.
In versiunea din 1953 a lui Arthur Miller, procesul din Salem este o alegorie al istericei vanatoare de comunisti, mai mult sau putin ascunsi, mai putin sau mai mult inventati, declansata in America postbelica de comisia senatoriala condusa de faimosul domn Joseph McCarthy.
In versiunea din 2019 a lui Vlad Cristache, procesul vrajitoarelor din Salem si vanatoarea rosiilor imaginati de McCarthy sunt contopite intr-un creuzet amplasat in Romania / Europa / America / lumea ultra-contemporana. Desi impresionantul spectacol al Teatrului Toma Caragiu din Ploiesti respecta litera textului lui Miller, spiritul sau e cat se poate de actual. Tot la fel sunt pasiunile, spaimele, frica de celalalt, foamea de sine.
“Foarte bun, dar parca prea adus la zi, prea contemporan, jocul lui Vasluianu”, a remarcat cineva la capatul celor 3 ore si 15 minute de teatru clasic & intens. “Poate pentru ca, dintre toate, personajul lui, John Proctor, este cel mai contemporan”, am raspuns. Al lui si al lui Cristian Popa (pastorul John Hale). Mai intai Proctor, apoi, de la un anumit moment incolo, si pastorul Hale, sunt singurii care inteleg minciuna, uriasa minciuna ce conduce la crima, si care incearca, pe baza de argumente si de ratiune, sa le-o infatiseze si celorlalti in toata hada ei realitate.
A lupta, pe baza de observatie, deductie si discurs, pentru aflarea si raspandirea adevarului, impotriva obscurantismului, izolationsmului, fricii de necunoscut, angoasei de nou, groazei de alteritate, aceasta este una dintre virtutile omului pe care societatea occidentala a ultimelor secole a incercat sa o extinda de la grupul restrans al catorva privilegiati la masse din ce in ce mai numeroase.
Si totusi, in timp ce tipologiile aproape tuturor celorlalte personaje din “Vrajitoarele de Salem” (sunt 25 in montarea de la Ploiesti!) ne sunt atat de familiare din atatea si atatea situatii de viata cu care ne-am confruntat si ne confruntam in existentele noastre din afara teatrului, omul care refuza sa fie luat de valul ce le ia mintile celor asemenea lui, cel care, desi constient de propriile pacate, micimi si limitari, nu ezita sa demaste pacatele, micimile si limitarile semenilor (auto-acuzandu-se, astfel, de dragul unui bine mai inalt), acest om inca ne apare ca un ciudat, aterizat accidental printre noi dintr-o alta lume.
Urmand fara sovaire traseul plin de sovairi al personajului sau cu aura christica, Vasluianu pare sa-i atraga, la rastimpuri, in hora celor ce se indoiesc si pe alti cativa: Mary Warren a Theodorei Sandu (la paritate cu Mihaela Popa) balanseaza in chip convingator & tulburator pe muchia insuportabil de fina dintre bine si rau, mai-sus-evocatul pastor al excelentului Cristian Popa descopera treptat si fara posibilitate de reconvertire absurdul caruia ceilalti i se predau, chiar si necrutatorul viceguvernator Danforth are, in versiunea cu totul remarcabila a lui Paul Chiributa, clipele sale de dubiu, momentele cand isi ingaduie sa chestioneze, cand isi refuza luxul sentintei apriori stabilite.
Departe de chinurile indoielilor, le gasim, fata in fata, pe Elizabeth Proctor (Ada Simionica isi re-confirma, cu blandete si autoritate deopotriva, clasa) si pe Abigail Wiliams (eterna surpriza Anca Dumitra, actrita care, cu fiecare ocazie care i se ofera, demonstreaza ca poate mult mai mult decat roluri usurele in productii asemenea). De o parte, cvasi-integral de partea luminoasa a versantului, sotia. De partea cealalta, cvasi-integral de partea intunecoasa a lunii, amanta de-o noapte, obsesia de-o viata. Ambele isi construiesc existenta in raport cu John (fermierul, nu apostolul). El e punctul fix. Si singurul in care destinele lor se intalnesc.
In decorul somptuos creat de Andreea Tecla & Madalina Niculae si in cadrul ideatic coplesitor al lui Miller, Vlad Cristache construieste un spectacol in care privilegiaza individualitatile. Faptul ca actorii circula printre spectatori si ca parte din universul sonor e creat live, undeva in ariergarda salii, contribuie la combaterea senzatiei e de undeva, de departe, atat in timp, cat si in spatiu.
De fapt, John e aici in fiecare clipa. “Dumnezeu a murit”, spune el in finalul actului 3. Poate. Doar ca exista o viata de apoi chiar si pentru El.
Teatrul Toma Caragiu din Ploiesti
Vrajitoarele din Salem
Text: Arthur Miller
Traducere: Bogdan Budes
Regie: Vlad Cristache
Scenografie: Andreea Tecla & Madalina Niculae
Lumini: Cristian Simion
Actori: Andi Vasluianu, Anca Dumitra, Ada Simionica,
Theodora Sandu / Mihaela Popa, Cristian Popa, Paul Chiributa,
Ioan Coman, Oxana Moravec, Mihai Dinvale, Ilie Galea,
Karl Baker, Bogdan Farcas, Ioana Farcas
