Text publicat în premieră de LiterNet
În octombrie 1992, Balanța lui Lucian Pintilie avea parte de la premiera-princeps în România. În seara de 3 februarie 2020, sala mare a TNB a găzduit premiera-bis a primului film post-revoluționar realizat de Pintilie. În premieră pentru contextul cinematografic românesc, un film are parte de o restaurare tehnică urmată de o relansare comercială. De joi, filmul poate fi (re-)urmărit pe ecranele patriei.
Lungul drum de la peliculă la 4K, de la “analogic” la digital, a durat 27 de ani și 4 luni. Lungul drum de la România anilor ’80 (când se întâmplă acțiunea filmului) la România imediat post-revoluționară (când a fost turnat filmul) la România prezentului continuă.
Dacă ar fi fost scris (scenariul: Lucian Pintilie, după romanul omonim al lui Ion Băieșu) și realizat azi, pesemne că Balanța ar fi un avut impact limitat și un rol minor în istoria cinematografică locală. Pentru că a fost scris și regizat acum aproape 30 de ani, Balanța a fost și rămâne o capodoperă cum puține există în spațiul cultural autohton.
Aproape tot ce era semnificativ de spus, din punct de vedere social, politic și moral, despre România ceaușismului de final e de găsit în Balanța. Aproape tot ce era semnificativ de aflat despre primii ani de libertate e de găsit în Balanța. Aproape tot ce urma să fie major în proximele trei decade e de găsit în Balanța.
Sărăcia extinsă, mizeria atotcuprinzătoare, mica și marea corupție atot-dominatoare, tratamentul de ev mediu al copiilor cu dizabilități, misoginismul, rasismul, vulgaritatea extremă, xenofobia, impostura girată politic și ideologic, domnia răului plac al baronului local (fie el primar, preot, director de spital, secretar de partid), servilismul, ipocrizia girată de principii religioase, imoralitatea ridicată la nivel de principiu de viață, aservirea politică a mi/poliței, batjocorirea justiției, imbecilizarea extremă a armatei, ubicuitatea serviciilor secrete, turnătoria, poluarea în forme extreme, cruzimea asupra animalelor, educația prestată de un corp profesoral agramat și imoral, mineriadele (stilizate sub forma unui asalt decerebrat asupra unui tren), cumplitul haos sângeros al revoluției (de citit în cadavrele soldaților ce decorează, absurd, cumplita intervenție în forță a securității care încheie luarea de ostatici în stil “Acțiunea Autobuzul”), acestea toate și multe altele sunt de găsit în Balanța.
Cum de încap atâtea în 105 minute de film? (Merită spus că ceea ce vedem în format 4k și ceea ce, în general, e numit astăzi Balanța e varianta scurtă a filmului lui Pintilie; cea integrală, în care, de pildă, rolul securistului jucat de Marcel Iureș a avut o pondere semnificativ mai mare, a rulat puțin pe ecrane la momentul lansării, dispărând apoi într-un soi de neant). Și încă n-am spus nici un cuvânt despre uluitoarea poveste de dragoste dintre Nela (Maia Morgenstern) și Mitică (Răzvan Vasilescu).
Răspunsul e de căutat în furia extremă, amestecată cu o doză de dimensiuni comparabile de atașament emoțional, care a definit, dintotdeauna și pentru totdeauna, relația dintre Pintilie și România. Acestea, împreună cu geniul său cinematografic, potențate de cei 10 ani când fusese interzis pe platourile de filmare pe bază de De ce trag clopotele, Mitică?, au produs explozia pe nume Balanța. De obicei, mânia îndragostitului conduce la tragedie. Pintilie n-a fost însă niciodată tributar vreunui obicei.
Deși departe de a fi perfect (impreciziile post-sicronului, câteva treceri brusc-ilogice de la noapte la zi ori viceversa, lipsa de sens a apariției / dispariției unora dintre personaje, cauzată mai ales de trecerea de la varianta lungă la varianta scurtă a filmului), având, pe alocuri, alura unei înșiruiri de scurt-metraje ce îi acum în comun pe Nela, Mitică sau pe amândoi, Balanța nu se cuvine judecat nici în cheie realistă și nici cu instrumentele clasice de analiză. Nu coerența, nu rotunjimea, nu senzația de opere perfect șlefuită sunt obiectivele lui Pintilie, ci pumnul în plex, muchiile, extremismul stilistic.
Fiecare scenă mizerabilistă, în cheie noir, e urmată de un gag, fiecare cadru cu vagi urme de duioșenie primește în siaj o nouă demonstrație a mizeriei umane, fiecare surâs virează în rictus, fiecare propoziție vizitată de inteligență ori empatie primește, deîndată, o replică îmbibată în prostie, meschinărie, imoralitate.
Întreg filmul urmează ritmurile celor două personaje principale ale sale, care, la rândul lor, reprezintă alter ego-uri ale creatorului din spatele camerei de filmat (și al furtunului de apă, în faimoasa scenă când Nela e pusă la zid de miliția cea vigilentă). Aproape nimic nu e normal (în sensul de asemănător majorității) în comportamentul celor doi, după cum aproape nimic nu e normal (în sensul de firesc) în lumea în care cei doi trăiesc și împotriva căreia se revoltă non-stop.
Stropi de firesc sunt de găsit în aura blând-misionară a preotului din tren (Gheorghe Visu, într-o splendid-memorabilă apariție), în căldura atașantă a surorii medicale Suzi (Magda Catone, într-un rol emblematic), în încercările de a înțelege și de a schimba ale pacientului Titi (Ionel Mihăilescu, în poate cel mai important rol de cinema al carierei), în zâmbetul naiv al lui Dudu. Există, apoi, vagi urme de umanitate în evoluția altor câteva personaje (cu precădere în scenele rurale și în cea din închisoare), care se pierd, însă, într-un întreg profund corupt și aproape totalmente viciat.
În miezul acestui univers dantesc, Nela și Mitică se recunosc într-o clipită. În cea mai esențializată poveste de dragoste pe care a dat-o cinema-ul românesc, cei doi se alătură în cel mai firesc mod cu putință, fără un cuvânt, o explicație ori un sărut în plus. Purtătoare de amplitudine, fază și frecvență, revolta fiecăruia dintre ei doi își găsește geamănul în revolta celuilalt.
De stat față în față stau doar la masa părintelui (jucat antologic de Dorel Vișan) și în dimineața de după, când ea îl dezbracă după ce el își vomită mațele în toaleta mustind de apă ruginită. În rest, privesc în aceeași direcție care, la final, se întâmplă să fie aceea a ochilor noștri. Tot înspre acolo privește și gura pistolului pe care Nela și Mitică (adică, Pintilie) îl îndreaptă spre noi. Ca o amenințare, ca o supremă formă de iubire.
Refuzându-și închiderea într-un cuplu pe care nu-l putem bănui altfel decât fericit, cei doi ne trag după ei într-o lume cum nu e noastră. Pentru că și Balanța, asemeni tuturor celorlalte filme ale lui Pintilie, este dedicat tuturor celor cred că încă nu este prea târziu.
Balanța
România & Franța (1992 & 2020)
Regie: Lucian Pintilie
Scenariu: Ion Băieșu & Lucian Pintilie
Imaginea: Doru Mitran
Actori: Maia Morgenstern, Răzvan Vasilescu,
Gheorghe Visu, Magda Catone, Ionel Mihailescu,
Dorel Visan, Victor Rebengiuc, Mariana Mihut,
Ion Fiscuteanu, Mihai Costantin, Costel Costantin, Valentin Uritescu,
Florin Calinescu, Dan Condurache, Alexandru Bindea,
Matei Alexandru, Leopoldina Balanuta, Virgil Andriescu, Marcel Iures
