Textul care urmeaza dezvaluie ample portiuni din scenariul filmului “The Best Offer”
OK, admit. “The Best Offer” poate fi lesne citit ca un thriller istetel, cu un final cat de cat neasteptat. Are si niste Geoffrey Rush & Donald Sutherland in distributie, o coloana sonora by Morricone (omul face 85 de ani in noiembrie si are deja la activ muzica a cinci-sute-cincis-pre-zece filme), niscaiva dialoguri cu aer ‘telectualo-filozofico, multe tablouri, ceva morala. In fine, pentru o seara agreabila in aerul conditionat al mall-urile noastre de toate block-buster-urile, merge la fix. Sau nu merge?
Nu de alta, dar, de pilda, actorii pe mine m-au usor iritat. Pe Sutherland nu l-am crezut deloc. De la un capat la altul. Parea ca zice si face totul la misto. Prestatia lui mi-a si inoculat ideea, undeva pe la mijlocul filmului, ca daca e sa fie o cioaca, atunci musai e sa-l aiba in frunte pe nenea Donald. Billy Whistler, cum ii zice in film. Whistler, hah?
La fel, Rush. For a whom I have a crush. A crush, a crush, dar ce te faci ca, every now and then, pare ca iese din rol. Se duce, de pilda, la pushtiul sfatuitor si bun la toate cele mecanice (Jim Sturgess), pare ca ii cere un sfat amoros, il asculta cat de cat atent si, deodata, il vezi mustacind multumit, de parca ar fi un profesor ce isi asculta elevul silitor. De parca, ar fi totul despre pushtiul Robert, nu despre el. Ciudat, nu?
Acu’, si bietul Rush, ce sa faca si el? Ca si scenariul e uneori asa de simplutz, naivutz, superficial ca nu prea ai cum sa-l descurci. Pai, de pilda, el, Rush, joaca cica-se un nene super-somitate in lumea artei, mancat de felurite pasiuni si fobii, un introvertit cumplit, hiper-competent si mega-ciudat. Da’ cand vine, de pilda, vorba de confesat la pushtiu’ de mai sus, se pune, neica, pe o confesiune asa brusca si dezinhibata, de zici ca in viata lui n-a stiut ce e aia insingurarea.
Nu e doar asta. Sunt cam multe cazurile cand replicile vin asa de ne-natural, ba prea repede, ba prea pompos, ba si una, si alta. Casa in care traieste in recluziune misterioasa domnitza. Intesata de opere de arta, burdusita de secrete, de trecute vieti de doamne si de domni. Ar trebui, prin urmare, sa cada greu si adanc la ecran si la pitpalacul spectatorilor. Cand-colo, ce sa vezi? Nimic abisal, totul cat se poate de superficial. Casa nu transmite nici o emotie. E un decor si atat. Decor? Hmm.
Pai, decor si aflam ca e. Nu? Ne zice pitica spre final. Decor de film. Caci totul a fost un film. Echipa de filmare si tot ce trebuie. Totul ca sa ii joace un renghi nenea Donald lu’ nenea Geoffrey. Bun. Ne-am lamurit. Dar daca nu e doar asta? Nu cumva Tornatore (regizor, dar si scenarist) vrea un pic mai mult de la filmul asta? Nu cumva imbratisand cu ambele maini ideea thriler-ului de larg consum comitem fix eroare pe care o penalizeaza expertul in arta jucat de Rush si pe care apoi o comite chiar el, cedand in fata nurilor duduii misterioase Claire (Sylvia Hoeks)? Ce faceau clientii lui Rush si apoi Rush insusi? Luam falsul drept adevar. Prefacatoria drept adevar. Cedau in fata superficialului si ratau profunzimea. Nu cumva facem si noi asta? Nu cumva exista si altceva decat interpretarea mainstream?
Stiu, stiu, e foarte posibil sa ma aberez. But, still. Cand personajul lui Rush ramane sa traga cu ochiul la juna, aceasta sta de vorba la telefon cu cineva de la editura. Ca doar e scriitoare. Cam cu cine v-ati imagina ca se poate sta de vorba de la editura? Cu un editor, nu? Sau cu un redactor.
Eh, interesant e ca ea sta de vorba cu un “director”. Care, director, e un cuvant tare plurivalent in limba engleza (apropo, “The Best Offer” e primul film in limba engleza al lui Tornatore!). Caci inseamna si ce inseamna in romana, dar si altele. De exemplu, regizor. Ce ii promite tanara Claire regizorului? Un happy-end. Sau, ma rog, ca incearca sa produca un soi de happy-end. Pentru ce? Pai, din moment ce e vorba de un regizor (nu uitati, rogu-va, ca si in interpretarea mainstream aflam ca totul a fost pus la cale de o echipa de filmare), putem deduce ca e vorba de un scenariu. Carevasazoca. fata noastra scrie un scenariu pentru un film pe care regizorul si-l doreste dotat cu happy-end. Sau, ma rog, cat se poate de happy-end. Buuun.
Se poate presupune lesne ca, din moment ce intervine in scrierea scenariului, regizorul are o idee despre cum arata initial povestea. Care poveste ar putea sa fi fost initial o carte. Si/sau care poveste ar putea sa fi fost fix povestea pe care i-o spun Claire lui Rush la masa. Povestea primei si unicei ei iubiri. Povestea restaurantului din Praga si a iubitului care a murit la scurta dupa revenirea acasa.
Nu stiu sa explic pana la capat de ce, dar sunt incredintat ca un regizor ca Tornatore (nu uitati, el a facut “Nuovo Cinema Paradiso”), care venereaza ideea de cinema, dar e si capabil sa ironizeze pornirile acestuia de a satisface prin twist-uri vesele setea populara de “binele invinge”, strecoara in discutia dintre Claire si “directorul” nevazut toata poanta filmului. Care poanta e, in primul rand, aceea ca vedem un film in film, lucru pe care il aflam atunci cand tragem cu urechea, asemenea personajului lui Rush, si auzim ceea ce in mod normal nu aveam voie sa auzim la acel moment. Care poanta e, in al doilea, ca filmul din film e o adaptare mainstream a unei povesti tragice de iubire care in realitate si in carte se termina crud, in timp ce, de dragul rating-ului de cinema, in film se termina un pic dulceag.
Sa mergem, asadar, la finalul filmului. Apropo, care e finalul? Unde se petrece el? In azil sau in restaurantul din Praga? Sa zicem ca in restaurant. Pe cine asteapta acolo Rush? Putem sa zicem ca pe Claire. Caz in care, mergand pe interpretarea mainstream, venerabilul cunoscator de arta intelege ca, de dragul unui sentiment, fie el si iluzoriu, e bun si un fals in locul adevarului prea rece.
Dar daca personajul lui Rush asteapta pe altcineva? Uitati-va in jurul lui. Sunt ceasuri. Zeci, poate sute de ceasuri. E ora. Ora la care batranul trebuie sa plece. Oldman. Virgil Oldman. Numele personajului lui Rush. Oldman e limpede ce inseamna. Dar Virgil? Vergiliu, s-ar traduce. Marele poet roman, cel pe care Dante l-a luat drept calauza in infern. Infernul batranetii. Cel care, la masa restaurantului praghez, isi asteapta moartea.
Cine e, de fapt, Virgil Oldman? Un batran complexat ce afla, tarziu si dureros, cevasazica apropierea femeii. Ar fi interpretarea mainstream. Acelasi personaj ca si pustiul care repara de toate, dar in versiunea mai batrana cu 40 de ani. Ar fi a doua interpretare. Slujita de pasiunea comuna pentru femei, Robert alearga din floare in floare, Virgil din tablou in tablou. Doar aparent tanarul e fustangiu, iar batranul isi reprima fobia de femei privind marele marile portrete feminine ale lumii. In fapt, ei simt acelasi gen de atractie pentru sexul opus. Si-apoi mai e stranie atractie a lui Robert pentru Claire. Sigur, ar putea fi parte a jocului pus la cale in interpretarea mainstream, dar parca n-are sens.
Sau poate ca merge mai bine interpretarea conform careia Tornatore suprapune povestile. Povestea originara si tragica, cea in care tanarul Robert se indragosteste de scriitoarea Claire, si cea inventata de Claire pentru cinema, cea in care Robert nu moare, ci se transforma intr-un barbat taciturn, o ciudatenie hiper-competenta, un personaj de film silit sa joace de unul singur in fata decorului de mucava reprezentat de uriasul perete din dosul caruia pandeste ochiul scenaristului. Personaj al carui Claire nu e tanara frumoasa din casa misterioasa (aceea e doar o iluzie, iluzia tineretii care s-a dus), ci fiinta bizara din bar, pitica cu minte de “Rain Man” care la prima aparitie produce numere crescatoare, asemenea lui Virgil la pupitrul cel slefuit al licitatiilor de lux. Personaj care sfarseste in restaurantul fericirii sale, la masa cu timpul.
E, foarte posibil, sa ma aberez. Dar mi-a facut placere 🙂
“The Best Offer”
Italia 2013
Regie & Scenariu: Giuseppe Tornatore
Actori: Geoffrey Rush, Donald Sutherland, Jim Sturgess, Sylvia Hoeks