Text publicat in premieră de LiterNet
O fiică (Eliza Păuna). O mamă (Lorena Zăbrăuțanu). O epocă (anii ’70-’80). O țară (România).
Un regim politic, un anumit decret pro-natalitate, o moștenire socială dintr-o epocă infinit mai întinsă dpdv temporal decât comunismul. Un casetofon, o colecție de șlagăre, un oraș de provincie, un râu, mici ateliere, calea ferată, case de oameni de condiție modestă, alcool, familie.
Fata din casa vagon a fost, mai întâi, în 2006, un roman de Ana Maria Sandu. Apoi, din 2019, e si un spectacol la Teatrul de Artă. După Ana Maria Sandu. De și cu Lorena Zăbrăuțanu și Eliza Păuna.
O femeie. Pardon, o fată. 17 ani și ceva. Anii ’70. O adolescență timidă, cuminte, cenușie, singuratică. Brusc, un eveniment sexual, (non)-erotic și totul se schimbă. Pentru totdeauna. Povestea mamei din textul Anei Maria Sandu are și alte particularități. Cea mai importantă: o relație strânsă cu un tată care moare la puțin peste 40 de ani, accentuând singurătatea.
Lăsând particularitățile deoparte, povestea ei seamănă cu poveștile atâtor tinere femei / fete devenite, peste noapte, mame. Generația mamelor de decreței, cum s-ar zice. Femei care, din necunoaștere, ghinion, răutatea semenilor, cruzimea contextului social-politic, au plonjat dintr-o adolescență ca o prelungire a copilariei într-o maturitate nicicând interiozitată. Femei fără tinerețe, fără experiențe proprii, fără anii de descoperire solitară a vieții. Salt în necunoscut, salt în gol, salt în absurd. Salt spre o maternitate toxică, salt despre depresie, salt spre nefericire.
Spectacolul Lorenei Zăbrăuțanu și al Elizei Păuna descrie semnalmentele, dar nu se mulțumește cu atât. Încearcă și reușește să meargă pe fir în sus, pe timp înapoi, spre rădăcină. Foile cepei se dau la o parte pentru a lăsa la vedere miezul. Un inel cu piatră roșie. Foile unui jurnal de adolescentă. O colecție de scrisori scrise, niciodată trimise.
Eliza Păuna jonglează cu copilăria. Își provoacă mama la felurite jocuri, în încercare de a afla, de a înțelege, de a o înțelege, de a și-o apropia, de a da la o parte zidurile construite de fricile, angoasele, refuzul, boala mamei. Apoi, într-una dintre cele mai dure scene ale spectacolului, dezbracă hainele copilăriei, trage o pereche de blugi, un pulovăr larg și trage linia: “Până aici! Până aici, dragă bunică, dragă tată, dragă mamă. Până aici s-a întins epoca voastră. Epoca în care am încercat să zâmbesc în lumea voastră acră, tristă, înecată în reproșuri, sugrumată de scandaluri, mâncată până la os de o nefericire pe care ați transformat-o în fatalitate. De aici încolo, va fi despre mine.”
Lorena Zăbrăuțanu face, o vreme, jocul fiicei. Apoi, pe măsura povestea curge înspre miezul propriului destin, actrița încarnează naivitatea, deruta, resemnarea. Câteva vorbe, câteva gesturi, câteva lacrimi și, gata, drumul e pecetluit.
Privind spectacolul, citind romanul, încerci câteva calcule. Pe vreme când puștoaica încearca să își apropie părinții, mama nu avea încă 30 de ani. Tatăl alcoolic, asemenea. Oameni cumplit de tineri, oameni fără de tinerețe. Au trecut doar 40 de ani de atunci. Pare o veșnicie.
De fapt, pare o veșnicie aici, în orașele strălucind de luminițe de Crăciun, de vitrine îmbelșugate, de mașini scumpe, parcate claie peste grămadă. În orașele mici din care vine alter ego-ul Anei Maria Sandu, acel trecut nu e așa departe. Și viețile femeilor nu au fost distruse doar de decretul anti-avort al celui care ordona “Foc!” acum 30 de ani, la Timișoara și apoi în restul țării. Sărăcia, patriarhatul, un anume fel de tradiționalism, lipsa de șanse au confiscat, alături de ceaușism, generație după generație de femei, de fete, de copii. Și încă mai confiscă.
Teatrul de Artă
Fata din casa vagon
Adaptare după romanul omonim al Anei Maria Sandu
Scenografia: Maria Nicola
Adaptare & Regie & Actorie: Lorena Zăbrăuțanu, Eliza Păuna
