in Xtra

Linistea neagra

In Cambridge, de cate ori aveam drum spre casa unui prieten in timpul zilei, ma uitam la un om, mereu acelasi, care avea una dintre cele mai plicticoase si robotizate ocupatii pe care am vazut-o vreodata intr-o societate civilizata: verifica daca masinile trase pe stanga isi platisera parcarea. In caz ca nu, facea o poza si scria o amenda. In caz ca da, mergea mai departe. Zi de zi, saptamana de saptamana.

Imaginati-va cum arata o societate in care, in fiecare zi, cei mai multi dintre oameni isi fac job-ul pe care si-l asuma. Indiferent care e job-ul. O lume in care parte din satisfactia vietii vine din treaba bine facuta. Indiferent de bani. Indiferent de context. Indiferent de politicieni. Eu cu constiinta mea.

Eu, mesterul, profesionist sau amator, care am amenajat sala de concert de Colectiv. Cu materiale ne-ignifuge si, cel mai probabil, cu solvent hiper-inflamabil. Cineva, cel putin un om a montat toate astea. Nu, nu vreau puscarie pentru acel om. Nu vreau sa fie gasit si rastignit.

Eu, functionarul de la primarie de sector si/sau de la pompieri si/sau de la isu si/sau de la cine mama ma-sii s-a uitat pe hartia pe care patronii Colectiv scriau ca cer autorizatie pentru un stabiliment de 80 de locuri. Cineva, un om, nu un robot, a pus o stampila peste hartia. O fi luat spaga, n-o fi luat, o fi sarac, n-o fi, o avea familie mare, n-o avea. Nu, nu vreau puscarie pentru acel om. Nu vreau sa fie gasit si rastignit. (Curiozitatea e umana. Exista, oare, vreun functionar de oriunde de la aceste institutii, care, din pur si umana curiozate, prelevandu-se de calitatea sa oficiala, sa fi calcat pe la un vreun concert prin vreun club autorizat cu mana lui, pe la vreo piesa de teatru sau proiectie de film intamplate in spatii autorizate cu mana lui, sa bea o bere in vreun bar ce functioneaza in baza unei autorizatii date de el insusi?)

Eu, organizator de concert care postez show cu efecte pirotehnice pe o pagina de FB. Stiu, n-a fost nici un show, au fost niste prapadite de artificii. Totusi, un om a scris niste litere care inseamnau foc in spatiu inchis. O secunda, un gand, o vorba „bah, dati si voi un extinctor in zona, sa nu ne incingem excesiv?”. Nu, nu vreau puscarie pentru acel om. Nu vreau sa fie gasit si rastignit.

Nu caut acari Pauni. Nu vreau ca oameni marunti sa plateasca pentru greselile si iresponsabilitatea gigantica a celor aflati in pozitii decisivi. Vreau sa explic ca, intr-o lume in care politicienii, sefii si conducerilor mai tuturor institutiilor publice, mare parte din oamenii de afaceri sunt puternic detestati si au credibilitate zero, e stupid si inutil sa-i injuram non-stop si sa ii tragem la raspundere pentru tot ce se intampla. Daca ei sunt asa cum ii percepem noi, atunci nimic, niciodata nu ii va schimba. Daca vrem ca vietile noastre sa arate altfel, e cazul sa intelegem ce putem face fiecare si sa o si facem.

A astepta orice de la niste oameni in care nu credem (cel mai adesea, pe buna dreptate) deloc e pur si simplu prostie. Dupa cum, a ne educa copiii in sensul de a-si vedea de propriul bine si atat, de a-si vedea de interesul lor si al familiei lor si atat nu va crea niciodata o societate. Cel mult o aglomerare de indivizi luptand fiecare pentru supravietuirea lui. Mai ales cand interesul  propriu nu inseamna sa-ti faci treaba in raport cu vreun standard de excelenta (de exemplu, cel setat de propria constiinta), ci sa-ti faci treaba cat mai anonim, cat mai la alibi, cat mai de gura si de ochii sefului, sa nu deranjezi pe nimeni, sa fie totul cat mai in liniste si mai fara stress.

Mesterul, functionarul si organizatorul de mai sus si-au vazut de interesul lor. Dupa cum isi vor vedea si copiii crescuti in spiritul descris mai sus. Doar ca daca lumea e condusa prost si noi admitem asta, nu e suficient sa ne propunem sa traim linistiti si fara stress. Nu e suficient sa facem ceva doar de frica sefului sau pe modelul lui prost. Nu e suficient sa ne gandim ca e OK sa facem putin sau deloc pentru ca asa a facut si cel de dinaintea noastra sau asa face si cel de langa noi. Nu e o solutie sa intoarcem capul si sa spunem ca nu e treaba noastra. Nu e o solutie sa ne gandim motivele de satisfactie personala doar in raport cu vietile noastre de dinafara job-ului, transformand cele 8 ore de serviciu intr-o corvoada care e de rigoare cat mai repede si cat mai fara bataie de cap.

Si mai e ceva. Vom fi incapabili sa functionam ca o societate cata vreme vom fi incapabili sa intelegem ca interesul meu strict personal e ca si celorlalti sa le mearga bine. Ca degeaba mi-am indeplinit toate visele ce tin de persoana mare daca in jur am o mare de oameni nefericiti. Ca fericirea mea poate urca la altitudini cu adevarat inalte doar atunci cand e insotita de fericirea celor din jur. Oricat si patetic ar suna asta, abia cand vom pune umarul si ne vom bucura (si) de fericirea celor din jur, abia atunci vom putea spune ca iubim.

Azi de dimineata, pe stradutele din jurul Colectiv era frig, soare si liniste. Linistea neagra.

Write a Comment

Comment