“Ceea ce nu înseamnă că talentul creator de imagini al d-lui Purcărete nu se manifestă. Pâlnia înfiptă în mormânt prin care administratorul Ilie Tudorin Beauşiţuicăbeauşivin îi toarnă răposatului Pandelică vin şpriţuit cu sifon, şerpii hipocratici de metal argintii care se descolăcesc de pe cupe ca să îi sară la beregată boierului decrepit. Mâinile lungi şi scheletice, atârnând în noapte, ale christicei curve Capra, ouăle ochiuri înfulecate cu miez de pâine, cu laba, de activistul comunist tolănit în cadă, cei doi consorţi care se iau la pumni periodic, pe tăcute, retrăgându-se apoi cu mutrele şiroind de sânge, jenaţi şi politicoşi…
Dar sunt şi multe alte secvenţe care alunecă în senzaţionalism gratuit, în stridenţă, în vulgaritate şi kitsch curat (nu le menţionez, le puteţi vedea dacă mergeţi la film, căci merită văzut), inducând o senzaţie de înghesuială şi oboseală ca după o zi de muncă murdară. Mă văd din nou silit să folosesc cuvântu kivetsch în legătură cu compoziţia d-lui Purcărete, care nu e teatru filmat, cum se temeau mulţi, în schimb e film teatralizat şi muzicalizat în exces.
Dacă însă „Palilula” rămânea un Macondo sau Yoknapatawpha, un tărâm fictiv, care, deşi există o localitate Palilula în jud. Dolj, să dea seamă despre spiritul şi organele întregii Românici într-un spaţiu-timp anistoric, atunci aveam o viziune tipică Purcărete pe ecran, cu valoare documentară pentru studiul operei excepţionalului regizor de teatru şi textul meu se oprea aici.”
By
Cristian Tudor Popescu
in
“Hiperbula Palilula” – “Gandul” – 23.04.2012