FNT 2019
Text publicat in premiera de LiterNet
Scris in a doua jumatate a deceniului 4 a secolului trecut si publicat in 1943, “Lumea de ieri”, volumul autobiografic al scriitorului austriac Stefan Zweig, e considerat cea mai populara carte care s-a scris vreodata despre Imperiul Habsburgic. Despre un set de valori, despre banale obiceiuri, despre cotidiene ticuri, despre o seama de idealuri, despre anumite sperante, despre o societate care a fost si nu mai e.
Scris in 1938, “Orasul nostru”, textul care i-a adus americanului Thornton Wilder unul dintre cele 3 premii Pullitzer din cariera, vorbeste despre viata din imaginarul orasel Grover’s Corners, la inceputul secolului 20. Despre viata unui medic, a unui jurnalist, a sotiilor lor casnice, a copiilor lor adolescenti. Despre viata unor fermieri, a unui politist, a unui pastor, a unui barman. Despre strada principala, despre case cu gradini si ferestre inalte. Despre nasteri, casatorii, moarte. Despre vise, bucurii, regrete. Despre o societate traind intr-un ritm molcom, urmand reguli stravechi . Despre o lume care a fost si nu mai e.
****
Montarea lui Vladmir Anton de la Teatrul Tomcsa Sándor din Odorheiu-Secuiesc a “Orasului nostru” are ceva inabusitor de frumos in curgerea ei de aproape impecabila fluenta dinspre scena spre sala si apoi spre oras. Fie el micul targ transilvan, fie Bucurestiul FNT-ului 2019, cand spectacolul a fost reprezentat in sala Ciulei a Bulandrei.
In rolul amfitrionului, al personajului-regizor care ne invita in orasul imaginar, jucandu-se cu timpul si spatiul, cu varstele, nasterile si mortile personajelor, admirabilul Barabás Árpád este, in fapt, un fermecator Prospero. La scena de pe urma, atunci cand comanda, cu infinita blandete, inchiderea discreta, progresiva, de sus in jos, a neoanelor verticale ce tineau loc, in cimitirul orasului, de cruci si lumanari deopotriva, senzatia ca ne aflam in prezenta magului Furtunii e coplesitoare.
Dupa cum, cu cateva scene mai devreme, atunci cand nu isi poate stapani lacrimile in fata imposibilei intoarceri printre vii a lui Emily (Nagy Xénia-Abigél), regizorul-vrajitor isi abroga, pentru o clipa, samanta divina, asumandu-si omenescul cu toate ale sale.
****
Sunt 40 de artisti si 10 tehnicieni care muncesc pentru cele 3 acte si cateva zeci de scene care formeaza spectacolul de 2 ore si jumatate (cu o pauza de 15 minute). O chitara acustica, un vechi pian, o vioara, un banjo, instrumente de percutie, un contrabas si cateva voci (din nou Barabás Árpád, impresionant) isi dau, de asemenea, concursul. Featuring: corul mixt Balázs Ferenc si o seama de elevi. Grover’s Corners = Odorheiu-Secuiesc.
****
Omagiul adus de Thornton Wilder lumii patriarhale a micilor orase, central-vest-europene sau americane, din preajma primului razboi mondial are ceva din sentimentalismul seducator al cartilor lui Stefan Zweig. Un soi de basm, de poveste pentru adulti spusa pe limba copiilor.
Pe nesimtite, cu delicatete si grija intru non-bruscare, Wilder isi invita spectatorul sa inteleaga ca viata s-a schimbat si ca, desi o simtim pulsand in noi, cei de azi, prin mii si mii de fire invizibile, lumea aceea apartine, totusi, unui trecut a carui inviere nu e cu neputinta. Vladimir Anton imbraca aceasta cumplita ruptura (a celor care ne privesc de dincolo pe noi, cei care le cautam prezenta langa morminte) in versurile din “Maybe it’s time”, melodia lui Bradley Cooper din “A star is born”.
****
Cand Emily si George (Jakab Tamás) se indragostesc, privindu-se si vorbindu-si de la ferestrele inalte ale caselor lor vecine, cei doi actori se intind pe scena, flancati de neoanele (acum inchise) sub forma de paralelipipede alungite. De undeva, din inaltul spatiului de joc, o camera filmeaza. Imaginile sunt proiectate in ariergarda scenei. Pe ecran, neoanele formeaza cercevelele ferestrelor.
O lunga platforma, incadrata de lumini, pleaca din avanscena si strabate sala. Ea este strada principala. Paranteza coincidentelor: In sala Ciulei a Bulandrei, o platforma similara e de vazut in “Carousel”. Spectacolul in care personajului lui Vlad Ivanov i se ofera privilegiul de a intoarce, pentru o zi, din moarte in viata. La fel cum i se ofera lui Emily, in “Orasul nostru”. Paranteza inchisa.
Eranio Petruska (decor si video), Szűcs-Olcsváry Gellért (proiectare decor), Istvan Toaso (lumini) si Boca Hunor-Lehel (sunet) sunt parte din profesionistii care fac ca “Orasul nostru” sa arate meserias. Si Vladimir Anton e regizorul care stie sa asambleze piesele pentru a produce un spectacol la nivelul de fluenta al textului. Sunt momente in care evolutia ansamblului aminteste de reverul acela in lung de linie al lui Federer despre care unii spun ca e cea mai eleganta miscare din istoria tenisului.
****
“Cine stie, de fapt, sa se bucure de clipa?”, il intreaba Emily pe regizorul-Prospero. “Mai nimeni. Sfintii si poetii, uneori”, vine raspunsul.
O data in plus, textul s-a transformat. O meditatie despre timp, despre curgerea acestuia si despre incapacitatea oamenilor de a fixa momentul, de a trai clipa, de a intelege natura fulguranta a fericirii.
“Trebuie sa iubesti viata ca sa traiesti. Trebuie sa traiesti ca sa iubesti viata”. Paradoxul acesta traverseaza si transgreseaza epocile, inchizand sensul vietii in insusi faptul de a o trai. Imposibil de explicat, imposibil de evitat.
Teatrul Tomcsa Sándor din Odorheiu-Secuiesc
“Orasul nostru”
Text: Thornton Wilder
Traducere: Benedek Marcell
Regie: Vladimir Anton
Decor & Video: Eranio Petruska
Lumini: Istvan Toaso
Sunet: Boca Hunor-Lehel
Actorie: Barabás Árpád, Nagy Xénia-Abigél, Jakab Tamás
