Cupa Mondiala 2014
Articol aparut initial pe LiterNet
Brazilia a inceput Mondialul conform asteptarilor: castigand si jucand slabutz. Echipa care, istoric vorbind, a fascinat generatie dupa generatie prin generozitatea ei ofensiva are, astazi, una dintre cele bune aparari din lume. Risipitorii de ocazii, de calcaie, de driblinguri au inchis pravalia si in loc locul lor au aparut 11 cetateni in galben pentru care atacul a devenit mai degraba o chestiune de geometrie cu iz britanic decat una de fantezie cu nisip pe glezna.
Tranzitia aceasta nu e usoara, mai ales atunci cand esti cea mai importanta echipa din istoria fotbalului (singura cu 5 titluri mondiale), organizezi un turneu final (la 64 de ani dupa cel din 1950, cand se spune ca au existat suporteri care au preferat saltul in gol spre moarte de la inelele superioare ale stadionului Maracana crudei infrangeri cu 2-1 din finala cu Uruguay) si ai in tribune cateva zeci de mii de reprezentanti ai unui popor macinat de semnificative framantari interne.
Aseara, Brazilia a avut a avut un sfert de ora exuberant (cel de final al primei reprize), cand a egalat si a impins Croatia cu toata echipa in propriul careu, si 75 de minute mai degraba taciturne, cand fie a atacat fara orizont, fie a conservat fara emotii. Asemenea echipei, publicul s-a infierbantat rar, inlocuind clasica fustita de samba asortata la pumnii stransi in dreptul obrajilor, cu o sobrietate relaxata si bine imbracata.
Daca va ramane in memorie cu ceva meciul inaugural al celei de-a 20-a Cupe Mondiale, atunci el va ramane nu atat cu indulgenta oferita Braziliei de arbitrul japonez Nishimura la faza penalty-ului de 2-1 (genul de decizie scandaloasa in care senzatia e ca vointa bate greseala), cat cu momentele, cu precadere din prima repriza, cand Neymar tragea dupa el o intreaga echipa, un intreg stadion si o intreaga istorie. Eliberat de orice constrangeri tactice, asistat de excelentul locotenent pe nume Oscar, “decarul” galben a luat in stapanire terenul, aprinzand meciul si imaginatia. In structura cristalina riguros (prea riguros?) gandita de Felipe Scolari, Neymar pare a fi singurul element liber.
Intrebarea decisiva este: mai poate un singur om sa castige o Cupa Mondiala? E realist sa interzici exuberanta “aripilor” Alves si Marcelo, sa tii pe banca fantezia half-ilor Fernandinho si Willian, pentru ca sa mizezi totul pe libertatea de miscare si talent a lui Neymar? Momentan, pariul e castigator, dar drumul e lung, presiunea uriasa si competitia cumplita.