in Xtra

Multumiri, Tolo, multumiri, gsp!

Gratie acestui link, 1483 de oameni au vizitat in a partea a doua a zilei de ieri acest blog, obisnuit, altminteri, cu o audienta cotidiana de 40-50 de „unici”. Cam asta e impactul public al gsp :)! Sunt bucuros sa le multumesc pentru acest salt colosal lui Catalin Tolontan si echipei gsp.

In acelasi timp, multumiri tuturor celor care au intrat si au citit postarea despre Bucurestiul acelor ore si scuze pentru erorile de redactare pe care le-am comis din motive de lipsa de timp, si pe care am avut vreme sa le corectez abia aseara tarziu.

Textul acela pasional si, pe alocuri, patetic poate duce inspre concluzia ca Bucurestiul imi pare raiul pe pamant, orasul perfect, care are nenorocul de fie locuit de cetateni nerecunoscatori. In realitate, gandul meu e diferit. Ii gasesc numeroase defecte orasului, mii de lucruri care ii lipsesc, chestiuni care mergeau bine candva, acum nu mai merg, distante, uneori semnificative, intre starea de fapt si ceea ce ne-am putea imagina ca fiind normalitatea unui mare oras european de 2012.

Dar, in acelasi timp sunt exasperat de lipsa de atentie, de simpatie, de empatie, de rabdare, de intelegere pe care bucurestenii o au fata de propriul lor oras, cartier, strada, bloc si, mi-e teama, viata. Judecam totul atat de dur, de categoric, de definitiv, nu vedem nici o nuanta, nici o tendinta, ignoram orice initiativa, orice plan, orice dorinta, fie ea venite de la autoritati ori de la societatea civila,  incat uneori ma minunez ca vad lucruri bune intamplandu-se. Chibitam vesel-masochist in fata televizorului de cate ori privim un „breaking news” ce ne anunta o gropita un pasajul Basarab, dar privim perfect indiferenti gropi sapate si lasate de izbeliste pe propriile noastre strazi de catre echipe de „mesteri” care nu e clar de unde vin si ce vor, incat, realist vorbind, de mirare nu e podul fara gropi, ci strada pe care inca n-a furat-o nimeni de tot fara sa protesteze cineva.

Pittis visa sa inalte castele de gandire, eu, unul, m-as multumi cu un vaccin anti-blazare si anti-nepasare. Bucurestiul nu va deveni un oras normal pe baza de laude tampe si neconditate, ci pe baza de cetateni normali, care vor acorda atentie, gand si emotie spatiului in care isi traiesc vietile. Daca vom privi mai mult si mai des in jurul nostru, poate ca ne vom putea mobila mintile cu fragmente de realitate, nu cu sabloane vetuste despre orasul in care traim.

Andrei Serban, regizorul celor mai mari spectacole cehoviene din ultimii ani („Pescarusul” – Teatru National „Radu Stanca” din Sibiu, „Unchiul Vania” – Teatrul Maghiar din Cluj, „Ivanov” – Bulandra), spune ca trasatura comuna a marilor personaje cehoviene e incapacitatea de a trai prezentul imediat. Nu aici, nu acum, ci candva in trecut, sau undeva in viitor, „la Moscova, la Moscova”. Boala aceasta, spune Serban, nu e doar a celor trei surori ori a lui Vania, ci si a multora dintre noi, cei din lumea reala a zilelor noastre. Traim la fel de fictiv ca si personajele marelui rus.

Pesemne ca daca ar fi populat de o masa critica de cetateni traind aici si acum, cu toate ale trairii valuri (esec, suparare, nervi, bucurie, fericire), Bucurestiul ar organiza cate o finala de Europa League in fiecare zi.

Write a Comment

Comment